Biroul de înregistrare a viselor

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

Într-o dimineață de marți, poștașul mi-a adus o înștiințare de la primărie. Trebuia să mă prezint în termen de trei zile la Biroul de Înregistrare a Viselor, înființat de curând lângă Registrul Agricol. Nu știam că există un asemenea birou. Poștașul mi-a explicat că fusese deschis de două săptămâni și că fiecare locuitor al comunei era obligat să declare ce visase în noaptea precedentă.

— Și dacă n-a visat nimic?

— Declară că n-a visat.

— Dar dacă nu-și amintește?

— Atunci plătește amendă. Așa a pățit dascălul de la biserică.

Am desfăcut plicul. Înăuntru era o hârtie cu antetul primăriei, ștampilată și semnată de secretarul comunei.

Prin prezenta vi se aduce la cunoștință că, începând cu data de 14 septembrie, figurați în evidențele instituției noastre ca VIS COLECTIV, categoria B, cu manifestare permanentă pe raza localității.

Mai jos scria că eram obligat să mă prezint pentru clarificarea situației mele onirice.

Am citit hârtia de două ori.

— Ce înseamnă categoria B? l-am întrebat pe poștaș.

— Nu știu. Eu sunt numai cu distribuirea.

A plecat, lăsându-mă în poartă.

În grădină, prunii stăteau nemișcați. Era o dimineață fără vânt. Am intrat în casă, am pus hârtia pe masă și mi-am făcut o cafea.

După câteva minute a venit vecinul cu mâna legată la spate.

— Am auzit că te-au trecut la vise.

— Cine ți-a spus?

— Toată lumea știe. Eu am venit pentru vacă.

— Ce vacă?

— Aia pe care mi-ai luat-o azi-noapte.

Vecinul nu mai avea vacă de șapte ani. O vânduse unui om dintr-un sat vecin, după ce animalul începuse să dea lapte numai când ploua.

— N-am luat nicio vacă.

— În vis mi-ai luat-o. Ai legat-o de prunul ăla bătrân și mi-ai spus că de-acum o mulgi tu.

— Și ce vrei de la mine?

— Să mi-o dai înapoi.

L-am dus în grădină și i-am arătat prunul. Nu era nicio vacă.

— Normal că nu e, a spus vecinul. Doar n-o să stea aici ziua.

A plecat nemulțumit.

⁂

La primărie era coadă.

O bătrână venise să declare că bărbatul ei, mort de paisprezece ani, îi ceruse în vis să-i spele cămașa de înmormântare. Un tânăr susținea că visase o fântână plină cu pantofi. O femeie se certa cu funcționara pentru că aceasta refuza să-i înregistreze un vis în care se făcea că nu visase nimic.

— Păi tocmai asta am visat! striga femeia.

— Atunci nu este vis, este absență de vis.

— Dar eu am văzut absența!

— Cum arăta?

— Ca o cameră goală.

— Ați intrat în ea?

— Da.

— Atunci ați visat o cameră, nu o absență.

Femeia a cerut condica de reclamații.

M-am prezentat la ghișeul doi. Secretarul comunei, un bărbat slab, cu ochelari și un neg pe obraz, mi-a cerut înștiințarea.

— A, dumneavoastră sunteți, a spus după ce a citit-o.

— Eu sunt. Dar nu sunt visul nimănui.

A deschis un registru.

— Aici scrie altceva.

Mi-a arătat o pagină. Numele meu figura între Fenomene onirice cu caracter colectiv, imediat după Ploaie de broaște și înainte de Moartea repetată a fostului președinte al cooperativei agricole.

— Cum am ajuns aici?

— O eroare de formular. Colegul care a introdus datele a bifat rubrica „vis colectiv” în loc de „persoană fizică”.

— Atunci corectați!

— Nu se poate.

— De ce?

— Pentru că între timp au început să vă viseze oamenii.

— Și?

— Dacă vă scoatem din registru, ce facem cu visele lor? Le anulăm?

— Da!

Secretarul m-a privit peste ochelari.

— Și cine le plătește despăgubiri?

Mi-a explicat că anularea statutului meu presupunea acordul scris al tuturor persoanelor care mă visaseră, inclusiv al celor decedate între timp.

— Dar morții nu pot semna!

— Există o procedură specială și pentru ei.

Mi-a întins un formular cu șase pagini.

La rubrica Starea solicitantului erau trei căsuțe: viu, decedat și în curs de stabilire.

Am bifat-o pe prima. Secretarul a luat formularul și a tăiat semnul cu pixul.

— Nu vă grăbiți. Tocmai verificăm dacă sunteți viu.

⁂

În zilele următoare, oamenii au început să vină la poarta mea.

O bătrână mi-a cerut să-i restitui bărbatul, pe care îl visase însurat cu farmacista. Un fost tractorist m-a acuzat că îi mutasem fântâna în cimitir, avea în mână o găleată, ca dovadă.

— Găleata asta era lângă fântână, mi-a spus.

— Și acum?

— Acum e la mine. Dar apa a rămas în cimitir.

Un copil de vreo opt ani a venit cu mama lui. În vis, îl învățasem să zboare de pe acoperișul școlii.

— Să nu-l mai înveți prostii, mi-a spus femeia. Ieri a sărit de pe coteț și și-a rupt un dinte.

Am încercat să le explic că nu aveam nicio legătură cu visele lor. Nimeni nu m-a crezut.

— Păi dacă nu ești tu, atunci cine e? m-a întrebat fostul tractorist.

N-am știut ce să-i răspund.

Seara, după ce se liniștea satul, mă duceam în grădină și mă așezam sub prunul bătrân și ascultam greierii.

Într-o seară, am observat ceva ciudat.

Toți cei care veniseră să-mi povestească visele lor pomeniseră case, drumuri, animale, morți, oameni pe care îi cunoșteam. Unii văzuseră chiar și grădina mea. Dar niciunul nu pomenise vreun prun. A doua zi am început să-i întreb.

— Ai văzut prunii?

— Care pruni?

— Cei din grădina mea.

— Nu țin minte.

Am întrebat-o și pe bătrâna care își căuta bărbatul.

— Am văzut casa, maică, și pe tine în poartă. Dar pruni n-am văzut.

— Niciunul?

— Nici măcar unul.

În noaptea aceea am încercat să visez un prun.

M-am culcat cu o prună în mână. Dimineața am găsit-o zdrobită sub pernă, dar nu-mi aminteam să fi visat ceva.

⁂

Inspectorul de la județ, însoțit de secretarul primăriei, a sosit duminică de dimineață, era ora opt. Purta un costum cenușiu, deși era cald, și avea o servietă neagră din piele de porc și avea două încuietori. În spatele lui venea secretarul comunei, ținând un dosar gros.

— Dumneavoastră sunteți visul colectiv? m-a întrebat inspectorul.

— Sunt proprietarul casei.

— Nu v-am întrebat ce proprietăți aveți.

A intrat în curte, a scos din servietă un metru de tâmplărie și mi-a măsurat umbra.

— Un metru și optzeci și șapte, a spus secretarul primăriei, în timp ce își nota în carnet.

— Umbra nu este relevantă, l-a corectat inspectorul. Se măsoară numai pentru identificare.

M-au poftit să stau pe un scaun, în propria mea curte.

— În noaptea de sâmbătă spre duminică ați fost visat de douăzeci și șase de persoane, a spus inspectorul.

— Nu eu le-am cerut să mă viseze.

— Nu contează. Conform articolului 18, alineatul 4, activitatea onirică de interes colectiv este interzisă în zilele de sărbătoare.

— Dar eu dormeam!

— Tocmai asta este problema.

A deschis dosarul și a citit câteva declarații.

Un om mă visase tăind coada unei comete cu foarfeca de vie. Altul mă văzuse conducând o înmormântare în care mortul mergea pe jos, iar cei vii erau duși în sicrie. O femeie declarase că mă văzuse dând foc primăriei, după care clădirea începuse să plouă.

— Recunoașteți faptele?

— Nu.

— Niciuna?

— Niciuna.

Inspectorul a oftat.

— Atunci va trebui să facem o confruntare.

— Cu cine?

— Cu visătorii.

— Și dacă ei spun că m-au văzut?

— Vor avea câștig de cauză. Sunt mai mulți.

Am întrebat ce sancțiune riscam.

— Suspendarea dreptului de a fi visat timp de treizeci de zile.

— Și cum împiedicați oamenii să mă viseze?

Inspectorul a închis dosarul.

— Aceasta nu este problema instituției noastre. Dumneavoastră aveți obligația să vă conformați.

Mi-a înmânat procesul-verbal.

Înainte să plece, a observat prunii.

— Câți sunt?

— Unsprezece.

I-a numărat.

— Unsprezece, a confirmat.

— Vreți să-i treceți în procesul-verbal?

— Nu. Nu au legătură cu obiectul controlului.

Apoi s-a apropiat de prunul bătrân, l-a atins cu degetul și s-a uitat la mine.

— Interesant. Pe acesta nu-l văd în dosar.

— Nu e vis, domnule inspector. E prun.

— Vom verifica.

⁂

După control, lucrurile s-au înrăutățit.

În fiecare dimineață găseam la poartă câte un plic cu declarații noi. Unele erau scrise de mână, altele dactilografiate. Am primit chiar și o reclamație de la preot, care mă visase intrând în biserică împreună cu o capră îmbrăcată în haine de mireasă.

— Nu m-ar fi deranjat capra, mi-a spus părintele, dar dumneata ai pus-o să cânte în strană.

— Și a cântat?

— Mai bine decât dascălul.

Într-o joi, groparul a venit să mă întrebe dacă murisem.

— De ce?

— M-au trimis de la primărie să-ți pregătesc locul.

— Dar mă vezi că sunt viu!

— Eu te văd. Numai că în registru ești trecut la decese provizorii.

Mi-a arătat o hârtie.

La rubrica Data decesului scria: Se va comunica ulterior.

L-am rugat să nu sape nimic până nu lămuresc situația.

— Cum vrei, mi-a spus. Dar dacă mori între timp, să nu spui că nu te-am prevenit.

⁂

În dimineața următoare m-am dus din nou la primărie.

Clădirea era acolo unde fusese dintotdeauna. Numai că, în locul ușii principale, se afla o fereastră. Prin ea se vedea coridorul, cu aceleași scaune și același panou pe care scria PROGRAM CU PUBLICUL.

Am ocolit clădirea. În spate era o ușă îngustă. Am intrat. Secretarul stătea la biroul lui și ștampila hârtii.

— Vreau să vorbesc cu primarul.

— Nu se poate.

— De ce?

— Nu s-a prezentat astăzi.

— E bolnav?

— Nu. Nu l-a visat nimeni.

Am crezut că glumește.

— Cum adică?

— Primarul apare numai când este visat. Astăzi nu avem nicio declarație în care să figureze.

— Și dumneavoastră?

— Eu sunt aici permanent. Sunt prins în organigramă.

Am cerut registrul în care figuram ca vis colectiv. Secretarul l-a căutat într-un dulap. Apoi în altul. A deschis sertarele, a răscolit un teanc de dosare și a chemat femeia de la Registrul Agricol.

— Unde e registrul cu vise colective?

— L-a luat primarul.

— Când?

— Ieri.

— Dar ieri nu l-a visat nimeni!

Femeia a ridicat din umeri, iar secretarul a început să transpire.

— Asta înseamnă că l-a luat fără să existe.

A pus mâna pe telefon și a format un număr. Din receptor s-a auzit o voce care semăna cu a lui.

— Biroul de Înregistrare a Viselor, ce problemă aveți?.

Secretarul a încremenit.

— Cine vorbește?

— Dumneavoastră.

A închis telefonul. După câteva clipe l-a ridicat din nou.

Aceeași voce i-a spus:

— V-am rugat să nu mai sunați. Ne treziți.

Secretarul a lăsat receptorul pe masă.

— Avem o problemă, a spus.

— Știu. Sunt declarat vis colectiv.

— Nu aceasta. Primăria.

— Ce-i cu primăria?

A scos din sertar planul cadastral al comunei și l-a întins pe birou.

Pe locul unde ar fi trebuit să se afle clădirea era desenată o baltă.

— E o greșeală, am spus.

— Nu. Am verificat toate planurile, inclusiv pe cele de dinainte de război. Aici a fost întotdeauna o baltă.

— Și primăria?

— Nu figurează nicăieri.

Am privit pereții, dulapurile, ștampilele, ceasul de deasupra ușii. Dincolo de fereastră se vedeau câțiva oameni așteptând la coadă.

— Atunci unde suntem?

Secretarul și-a scos ochelarii.

— Se pare că cineva visează clădirea.

— Cine?

— Nu știm. Dar trebuie să aflăm înainte să se trezească.

⁂

Am ieșit din birou și m-am dus pe coridor. Oamenii stăteau liniștiți la coadă. Un bătrân ținea în brațe o găină moartă, pe care venise s-o declare fiindcă îi apăruse în vis și îi ceruse pensie. O femeie avea într-o sacoșă un ceas fără limbi. Un copil dormea pe un scaun.

M-am oprit lângă el.

— Al cui ești?

Copilul nu mi-a răspuns. L-am atins ușor pe umăr. A deschis ochii. În aceeași clipă, unul dintre pereții coridorului a dispărut. Dincolo de el se întindea balta de pe planul cadastral. Pe apă pluteau câteva dosare și un scaun cu trei picioare.

Copilul a închis ochii și peretele a reapărut.

M-am întors în biroul secretarului.

— Cred că am găsit cine visează primăria.

— Cine?

— Un copil care doarme pe coridor.

Secretarul s-a ridicat brusc.

— Nu-l treziți!

— De ce?

— Dacă se trezește, rămânem fără instituție.

— Și ce facem?

S-a gândit puțin.

— Îi prelungim somnul.

A scos o foaie și a început să redacteze o dispoziție. A scris că, pentru buna funcționare a administrației publice locale, copilului i se acordă dreptul de a dormi pe o perioadă nedeterminată.

A ștampilat hârtia și mi-a întins-o.

— Duceți-i-o.

— Dar doarme!

— Atunci puneți-i-o sub cap.

M-am întors pe coridor. Copilul nu mai era acolo. Pe scaun rămăsese numai o pernă mică, albă. Am ridicat-o. Dedesubt era o hârtie împăturită. Am desfăcut-o.

Scria, cu litere mari, stângace: NU EU VISEZ PRIMĂRIA.

Am dus hârtia secretarului. A citit-o, a verificat ștampila de pe dispoziția lui și a întrebat:

— Atunci cine?

N-am răspuns.

De undeva, de sub podea, s-a auzit un sforăit. Secretarul s-a aplecat și a lipit urechea de dușumea.

— E dedesubt, a șoptit.

Am îngenuncheat lângă el. Sforăitul se auzea limpede și regulat, ca al unui om care doarme de foarte multă vreme.

— Să spargem podeaua? am întrebat.

— Nu putem fără autorizație.

— Cine o eliberează?

Secretarul s-a uitat la mine.

— Primăria.

Am rămas amândoi în genunchi. Sub noi, cineva s-a întors pe partea cealaltă și clădirea s-a înclinat puțin.