Ploaia cu ceasuri

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

Era într-o zi de vineri când din senin a început să ploaia cu ceasuri.

Primul ceas a căzut în fața farmaciei. Era cât o cutie de chibrituri, avea două picioare subțiri, un cap rotund și purta o pălărie neagră. S-a ridicat de pe trotuar, și-a scuturat pantalonii, apoi a anunțat:

— Unsprezece și trei minute. S-au pierdut patruzeci și două de secunde. Apoi a intrat în farmacie.

După câteva minute au început să mai cadă alte ceasuri. Unele aveau mustăți, altele purtau fuste, câteva erau complet goale, cu excepția că erau încălțați cu pantofi foarte bine lustruiți. Ceasurile nu aveau cadrane, limbi sau mecanisme, doar vorbeau.

— Unsprezece și șapte minute!

— Unsprezece și opt minute!

— Unsprezece și opt minute și jumătate!

Unul, căzut într-o baltă și de acolo striga ca un bezmetic că este marți. Un trecător l-a scos din apă, l-a șters cu batista și i-a explicat că e vineri.

— Vineri pentru cine? a întrebat ceasul. Omul nu i-a răspuns.

La prânz, primăria a emis un comunicat prin care populația era liniștită că fenomenul nu prezenta niciun pericol, cu condiția ca cetățenii să nu încerce să potrivească ceasurile între ele și că fiecare locuitor urma să primească numărul de ceasuri care i se cuvenea.

Nu se preciza cine va stabili acest număr.

Primarul a primit douăzeci și șapte. Le-a așezat frumos într-o vitrină din biroul său de primar și nu a trecut mult timp și ceasurile au început să se certe între ele. Unul susținea că primarul își terminase deja mandatul de trei ani. Altul îl informa că încă nu se născuse. Primarul le-a cerut să vorbească pe rând. Au refuzat.

Un măcelar a primit șase ceasuri, dintre care patru îi numărau anii rămași de trăit, iar celelalte două îi spuneau cât timp pierduse așteptând să moară.

O femeie de nouăzeci și trei de ani a primit o sută paisprezece ceasuri. Le-a pus într-un lighean și le-a acoperit cu un ștergar de borangic.

— Nu mai am loc de ele, le-a explicat vecinilor.

Un copil n-a primit niciunul. Mama lui s-a dus să reclame nedreptatea.

— Poate nu merită, i-a spus funcționarul.

— Dar are numai patru ani!

— Vârsta nu constituie criteriu de atribuire.

— Atunci ce constituie un criteriu?

— Criteriul.

Femeia a cerut să vadă cum arată un  criteriu. Funcționarul i-a arătat un dulap încuiat.

⁂

Eu am primit un singur ceas. A căzut pe pervazul bucătăriei, s-a ridicat și a bătut în geam. Era un omuleț de vreo zece centimetri, îmbrăcat într-un costum gri cenușiu. Avea o servietă maro, o ureche mai mare decât cealaltă și o expresie de om care fusese trimis undeva împotriva voinței sale. I-am deschis.

— Ați întârziat, mi-a șoptit.

— Unde?

— La întâlnire.

— Care întâlnire?

A deschis servieta, a scos o foaie și a privit-o.

— Cea care trebuia să aibă loc.

— Când?

— Înainte să fi întârziat.

— Cu cine?

— Cu persoana care vă așteaptă.

— Unde mă așteaptă?

— Nu vă mai așteaptă.

Am rămas câteva clipe cu mâna pe fereastră.

— Atunci de ce îmi spui că am întârziat?

— Fiindcă ați întârziat.

Și-a închis servieta și s-a așezat pe marginea coșului cu pâine.

— Douăsprezece și șaptesprezece minute, a șoptit. Întârziere în creștere.

L-am întrebat dacă îi este foame.

— Nu am timp.

I-am pus lângă el o firimitură. A privit-o cu dezgust.

— Nu consum resturi de timp.

⁂

În zilele următoare, ceasul m-a însoțit pretutindeni.

Dimineața stătea pe noptieră și îmi șoptea că întârziasem. La masă se așeza lângă solniță. Când ieșeam din casă, îmi intra în buzunarul hainei și îmi comunica din cinci în cinci minute că întâlnirea se îndepărta.

— Dacă se îndepărtează, poate o ajung din urmă, i-am spus.

— Nu puteți ajunge din urmă ceva care nu mai are loc.

— Atunci unde se duce?

— Nicăieri.

— Și eu unde trebuie să mă duc?

— Acolo.

Într-o seară am încercat să-l las în frigider. După zece minute am auzit dinăuntru:

— Ora nouăsprezece și patruzeci. Întârziere agravată de temperatură.

L-am scos. Avea nasul roșu și ținea în brațe o bucățică de gheață.

— Vă rog să nu mai faceți asta, mi-a spus. Frigul încetinește numai lucrurile care se mișcă.

— Dar timpul se mișcă?

— Nu este treaba mea să răspund.

— Atunci care este treaba ta?

— Să vă anunț că ați întârziat.

A doua zi m-am dus la primărie. În fața clădirii se formase o coadă lungă. Oamenii veniseră să ceară schimbarea ceasurilor. Un bărbat susținea că primise unul care îi număra numai duminicile. O femeie reclama că cele trei ceasuri ale ei vorbeau simultan, dar niciunul nu spunea ora.

La ghișeu, funcționara m-a întrebat ce problemă aveam.

— Ceasul meu susține că am întârziat la o întâlnire.

— Ați întârziat?

— Nu știu.

— Atunci nu putem interveni.

— Dar întâlnirea nu mai are loc!

— Înseamnă că nu mai trebuie să vă prezentați.

— Și ceasul?

— Trebuie să vă anunțe că ați întârziat.

— Până când?

Funcționara a căutat într-un registru.

— Până la întâlnire.

— Dar tocmai v-am spus că nu mai are loc!

— Atunci va trebui să așteptați.

— Ce să aștept?

— Să aibă loc.

Mi-a întins un formular pentru solicitarea unei întâlniri care nu se mai putea întâmpla. La rubrica Motivul absenței am scris: Lipsa întâlnirii.

Funcționara a citit și a dat din cap.

— Trebuie să precizați dacă lipsește motivat.

⁂

Am început să caut persoana cu care trebuia să mă întâlnesc. Am sunat câțiva prieteni. Niciunul nu mă aștepta. Unul dintre ei mi-a spus că mă așteptase cu ani în urmă, dar nu-și mai amintea de ce.

— Poate atunci trebuia să ne vedem, i-am spus.

— Nu cred. Atunci tu ai venit.

— Și tu?

— Eu nu eram acasă.

— Cum ne-am văzut?

— Nu ne-am văzut. Dar ai venit.

Am închis telefonul. Ceasul a scos capul din buzunar.

— Întârzierea nu se recuperează prin conversație.

— Dar prin ce?

— Prin prezentare.

— Unde?

— La întâlnire.

L-am pus pe masă și i-am spus să tacă. A tăcut exact trei secunde.

— Ați pierdut trei secunde, a șoptit.

În noaptea aceea n-am dormit. Pe la patru dimineața, ceasul s-a urcat pe pernă și mi-a spus că persoana care mă așteptase murise.

M-am ridicat în capul oaselor.

— Cine?

— Persoana.

— Când?

— Înainte de întâlnire.

— Atunci nu puteam să ajung!

— Asta nu modifică întârzierea.

— Și dacă a murit, de ce mai trebuie să mă întâlnesc cu ea?

— Pentru că nu v-ați întâlnit.

— Dar unde?

— La locul stabilit.

— Care loc?

Ceasul și-a deschis servieta. Înăuntru nu mai era nicio hârtie. A privit servieta goală, apoi pe mine.

— Locul a fost anulat, a spus.

— De cine?

— De cel care trebuia să vină.

— Mortul?

— Nu știm dacă a murit înainte sau după anulare.

— Dar mi-ai spus că a murit!

— Nu toate informațiile sunt valabile în același timp.

⁂

În oraș, ceasurile începuseră să se înmulțească. Nu mai cădeau din cer. Se nășteau din buzunarele oamenilor, din sertare, din pantofi, uneori chiar din alte ceasuri.

Un profesor de matematică primise inițial patru. După o săptămână avea șaptezeci și două. Le așezase în ordine crescătoare pe bibliotecă, dar noaptea își schimbau locurile.

Până la urmă profesorul s-a spânzurat, iar ceasurile lui au anunțat, pe rând, ora decesului. Niciunul n-a indicat aceeași oră. Medicul legist a refuzat să semneze certificatul.

— Nu pot stabili ora la cât a murit.

— Dar este mort, a spus soția.

— Aceasta este o altă problemă.

La înmormântare, ceasurile au mers în urma sicriului. Din când în când, câte unul striga:

— Prea devreme!

Altul răspundea:

— Prea târziu!

Groparul le-a cerut să se hotărască, fiindcă avea încă două înmormântări. N-au ajuns la nicio înțelegere.

De atunci primăria a înființat o Comisie pentru Stabilirea Orei Aproximative.

Comisia s-a întrunit luni, dar nu a putut începe lucrările, deoarece fiecare membru sosise la altă oră.

⁂

Ceasul meu devenise tot mai insistent. Nu mai dormea. Nu mai închidea servieta. Îmi șoptea chiar și când nu eram acasă.

Într-o dimineață am ieșit să cumpăr pâine. La brutărie, vânzătoarea m-a întrebat:

— Cu cine vorbiți?

— Cu nimeni.

— Atunci de ce vă răspunde cineva din buzunar?

Am scos ceasul.

— Spune-i dumneata că n-am unde să mă duc. Femeia s-a aplecat spre el.

— Unde trebuie să ajungă domnul?

— La întâlnire.

— Cu cine?

— Cu persoana.

— Care persoană?

— Cea care nu mai vine.

Vânzătoarea s-a îndreptat de spate.

— Păi atunci să nu se mai ducă.

— Nu poate, a răspuns ceasul.

— De ce?

— Fiindcă a întârziat.

Femeia mi-a dat pâinea și mi-a spus să nu-l mai aduc în magazin.

— Îmi sperie clienții. Ieri a venit unul cu șase ceasuri și toate îi spuneau că pâinea e de mâine.

⁂

În seara aceea am hotărât să scap de el. L-am așezat pe masă, lângă un ciocan.

— Îți mai pun o singură întrebare, i-am spus.

— Ați întârziat.

— Cine mă așteaptă?

— Nimeni.

— Unde?

— Nicăieri.

— Când?

— Prea târziu.

Am ridicat ciocanul. Ceasul s-a uitat la mine fără teamă.

— Nu puteți distruge întârzierea, mi-a șoptit.

L-am lovit. S-a auzit un trosnet scurt. Omulețul s-a desfăcut în două, dar înăuntru nu avea nici roți dințate, nici arcuri, nici oase. Era gol. Am lovit din nou.

Cele două jumătăți s-au întins pe masă, au crescut, s-au îndreptat și s-au unit într-o ușă înaltă, vopsită în alb. Pe clanță atârna o etichetă: INTRAREA SE FACE DUPĂ IEȘIRE.

Am încercat să deschid. Ușa era încuiată. Am bătut și din partea cealaltă s-a auzit o voce:

— Cine este?

— Eu.

— Ați mai fost aici?

— Nu.

— Atunci de ce vă întoarceți?

— Nu mă întorc. Vreau să intru.

— Asta spun toți cei care ies.

S-a auzit zgomotul unei chei. Ușa s-a deschis.

⁂

Dincolo era o cameră mică, luminată de o lampă cu petrol. În mijloc se afla o masă, iar lângă ea stătea o femeie în vârstă, care cosea o cămașă. Când m-a văzut, a început să scoată ața din cusături.

— Ai venit, a spus.

— Mă cunoașteți?

— Încă nu.

A tras un fir lung din cămașă. Nasturii au sărit singuri la locul lor, iar materialul s-a netezit.

Pe masă era o ceașcă spartă. Cioburile s-au ridicat, s-au lipit unele de altele și au format ceașca. Cafeaua vărsată pe fața de masă s-a strâns într-o pată mică, apoi a urcat în ceașcă.

Femeia s-a ridicat.

— Trebuie să plec, a spus.

— Unde?

— Acasă.

— Dar nu sunteți acasă?

— Nu încă.

A ieșit printr-o ușă din peretele opus. Am rămas singur.  De afară se auzea un clopot. Bătea de douăsprezece ori, apoi de unsprezece, apoi de zece.

Am deschis fereastra. Orașul dispăruse. În locul lui era un drum de țară, cu șanțuri pline de apă și câteva case joase. O căruță mergea cu spatele, trasă de un cal care pășea înainte. Din coșul unei case, fumul cobora în sobă. Pe drum trecea un bărbat tânăr. Avea o valiză în mână și mergea cu spatele. L-am recunoscut. Era tata. Am strigat după el. Nu m-a auzit.

S-a oprit lângă o poartă, a pus valiza jos și a început să scoată din ea haine pe care le împăturea și le așeza într-un dulap aflat în curte. Apoi casa a dispărut. Drumul s-a îngustat.

Am închis fereastra.

⁂

În camera în care așteptam a apărut un pat.

Pe pat stătea întinsă o femeie tânără. Lângă ea erau o moașă și un bărbat în cămașă albă.

Am recunoscut-o pe mama. Nu mai avea chipul pe care mi-l aminteam de la sfârșitul vieții. Era tânără și părea obosită. Moașa ținea în brațe un copil. Copilul plângea.

M-am apropiat.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

Nimeni nu mi-a răspuns.

Moașa a pus copilul pe pat, lângă mama. Plânsul s-a oprit. Apoi copilul a început să plângă din nou, dar sunetul îi ieșea din gură și se întorcea în piept. Moașa l-a ridicat. Am văzut cum îi dispar lacrimile, cum pielea i se înroșește, cum trupul i se strânge. Am înțeles că priveam propria mea naștere, dar în sens invers. Am întins mâna spre copil.

— Stai, am spus.

Moașa s-a întors spre mine.

— Nu avem voie să stăm.

— Sunt eu.

— Știm.

— Atunci de ce mă luați?

— Pentru că ați venit.

— Unde mă duceți?

— Înapoi.

Mama a deschis ochii. Pentru o clipă m-a privit.

— Ai întârziat, mi-a spus.

Am simțit că mi se face frig.

— La ce, mamă?

Nu a răspuns. Moașa a făcut un pas înapoi. Copilul dispărea încet din brațele ei.

Am încercat să mă apropii, dar podeaua se îndepărta de mine.

— Mamă!

Femeia a închis ochii. Bărbatul în cămașă albă a tras un cearșaf peste pat. În cameră s-a făcut întuneric.