Eminescu, sau imposibilitatea de a scrie altfel

Considerații despre valoarea poeziei eminesciene, pornind de la opt întrebări privind locul ei în literatura română

Există poeți pe care îi admirăm pentru ceea ce au scris și poeți în fața cărora ne întrebăm cum a fost posibil să scrie ceea ce au scris. Mihai Eminescu aparține celei de-a doua categorii. În cazul lui, admirația nu se naște numai din frumusețea versurilor, din muzicalitatea lor ori din profunzimea ideilor, ci și din sentimentul că anumite poeme au atins o formă de desăvârșire căreia nu i se mai poate adăuga și din care nu se mai poate elimina nimic.

Din această perspectivă, îl consider pe Eminescu, de departe, cel mai valoros poet român. Nu pentru că a fost declarat poet național, nu pentru că școala ne-a învățat să-l venerăm și nici pentru că ar trebui să păstrăm neatinsă o ierarhie moștenită. Îl consider cel mai mare pentru că, recitindu-l, descopăr mereu acea rară întâlnire dintre gândire, sensibilitate, imaginație și expresie, în urma căreia poezia pare să se fi scris singură.

Firește, nu toate versurile lui Eminescu sunt capodopere. Niciun mare poet nu a scris exclusiv capodopere. Dar valoarea unei opere nu se stabilește prin numărarea imperfecțiunilor, ci prin înălțimile pe care le atinge.

Criticii și misterul poeziei eminesciene

Dacă ar trebui să aleg criticii care s-au apropiat cel mai mult de ființa poeziei lui Eminescu, i-aș numi, înaintea tuturor, pe George Călinescu, pentru a încercat să pătrundă în mecanismele imaginației eminesciene, în miturile, structurile și obsesiile ei. Opera lui critică dedicată lui Eminescu rămâne fundamentală, chiar dacă unele interpretări pot fi astăzi discutate.

I-aș mai adăuga pe Tudor Vianu, în special pentru finețea observațiilor stilistice, și pe Edgar Papu, pentru deschiderea către marile corespondențe ale literaturii universale. Iar dintre exegeții din timpul nostru, Ioana Em. Petrescu merită o atenție specială pentru interpretarea viziunii cosmologice eminesciene.

Totuși, am o convingere personală, care poate stârni obiecții: poetul care citește un alt poet dispune de o experiență suplimentară, aceea a creației trăite din interior.

Criticul poate identifica structuri, influențe, teme și procedee. Poetul știe și cât de greu este să găsești un cuvânt care să nu poată fi înlocuit, să construiești un vers a cărui muzicalitate să pară firească, să exprimi o emoție profundă fără să cazi în sentimentalism.

Aceasta nu înseamnă că orice poet este un critic mai bun decât orice exeget. Talentul creator nu garantează discernământul critic. Dar cred că poetul poate recunoaște, uneori cu o sensibilitate aparte, miracolul unei expresii poetice desăvârșite.

Iar în cazul lui Eminescu, asemenea miracole sunt numeroase.

O poezie de excepție, nu o relicvă literară

Întrebarea dacă Eminescu mai reprezintă astăzi o valoare majoră mi se pare legitimă. Literatura nu trebuie transformată într-un muzeu al verdictelor definitive.

Dar a pune întrebarea nu înseamnă că orice răspuns devine automat convingător.

În ancheta revistei „Dilema” din februarie 1998 au apărut și judecăți radical contestatare, iar Cezar Paul-Bădescu a folosit, în contextul polemicii despre Eminescu, formula „poet inert și ridicol”.

O asemenea afirmație îmi provoacă revoltă, asta ca să nu zic altceva. Dar provocarea nu este, prin ea însăși, un argument estetic.

Dacă Eminescu ar fi un poet inert, cum explicăm vitalitatea extraordinară a imaginilor sale, mobilitatea registrelor lirice, forța metafizică a marilor poeme și muzicalitatea care continuă să emoționeze cititori atât de diferiți?

Să ne amintim începutul poeziei „O, rămâi”:

„O, rămâi, rămâi la mine, /Te iubesc atât de mult! /Ale tale doruri toate /Numai eu știu să le-ascult;”

Pădurea vorbește asemenea unei ființe îndrăgostite. Copilul nu este doar un personaj, ci o prezență care aparține încă lumii naturale. Iubirea, timpul, inocența și presimțirea despărțirii se întâlnesc într-o simplitate aproape imposibil de explicat.

Și ce poate fi mai firesc, mai viu, decât această încheiere a unei strofe:

„Șuieram l-a ei chemare /Ș-am ieșit în câmp râzând.”

Aici nu există nimic inert. Există o libertate a copilăriei pe care poetul o reconstituie cu o uimitoare economie de mijloace.

Asemenea versuri nu au cum să îmbătrânească așa cum îmbătrânesc formulele literare ale epocii lor.

Despre frumusețea care nu are nevoie de artificii

Ceea ce mă seduce cel mai mult în poezia eminesciană este capacitatea de a exprima complexitatea prin simplitate. Nu mă refer la simplitatea facilă, obținută prin reducerea gândirii, ci la aceea care apare după ce toate dificultățile expresiei au fost depășite.

În „Peste vârfuri”, Eminescu scrie:

„Peste vârfuri trece lună, /Codru-și bate frunza lin, /Dintre ramuri de arin /Melancolic cornul sună.”

Patru versuri. Un peisaj, o mișcare aproape imperceptibilă, un sunet și o stare sufletească. Nu există nicio metaforă spectaculoasă, niciun efort vizibil de originalitate. Și totuși, avem în față o lume poetică întreagă. Cornul nu este doar un instrument muzical. Sunetul lui pare să vină din depărtarea timpului, iar melancolia devine o însușire a întregului univers.

În „La steaua”, întâlnim o altă minune:

„Icoana stelei ce-a murit /Încet pe cer se suie; /Era pe când nu s-a zărit, /Azi o vedem, și nu e.”

Ultimele două versuri cuprind un paradox de o forță extraordinară. Vedem ceea ce nu mai există. Prezența este, în realitate, absență. Lumina devine memoria unei dispariții. Și tocmai această imagine cosmică pregătește transfigurarea unei experiențe omenești: iubirea pierdută.

Așadar, ce caracteristici definesc poezia eminesciană? Muzicalitatea, imaginația cosmică, melancolia, profunzimea filosofică, extraordinara plasticitate a limbajului și capacitatea de a transforma ideile abstracte în experiențe afective. Dar, deasupra tuturor, aș așeza naturalețea expresiei.

Eminescu este unul dintre acei poeți la care arta ajunge atât de departe, încât încetează să mai pară artă.

Există, desigur, și aspecte care pot nemulțumi cititorul contemporan: unele pasaje retorice, anumite convenții romantice, idealizări feminine sau accente declamatorii. A le recunoaște nu înseamnă a diminua opera. Înseamnă a o citi fără obligația admirației necondiționate.

Eminescu și ceilalți mari poeți români

Dacă ar trebui să alcătuiesc o ierarhie personală, l-aș așeza pe Eminescu singur pe primul loc.

Pe locul al doilea, la egalitate, i-aș situa pe Lucian Blaga, Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Și asta nu pentru că acești poeți ar fi asemănători, ci tocmai pentru că fiecare a deschis un teritoriu liric propriu.

Lucian Blaga a construit un univers al misterului, în care metafizica nu este o demonstrație filosofică, ci o experiență a ființei. În poezia lui, tăcerea are adâncime, lumina poate ascunde, iar lumea își păstrează frumusețea tocmai prin ceea ce nu poate fi explicat.

Nichita Stănescu a revoluționat raportul dintre cuvânt și realitate. A făcut din limbaj un univers autonom, în care abstracțiunile capătă trup, iar existența devine o aventură a expresiei.

Marin Sorescu a realizat una dintre cele mai originale întâlniri dintre firesc și absurd. A descoperit tragicul în banalitate, metafizica în conversația obișnuită și umorul în apropierea morții.

Fiecare dintre ei este un mare poet.

Dar Eminescu are, în opinia mea, o amplitudine poetică greu de egalat. De la delicatețea cântecului de dragoste la meditația cosmică, de la satiră la elegie, de la basm la reflecția asupra neființei, el stăpânește registre care, în alte literaturi, par să aparțină unor poeți diferiți. Și, mai ales, posedă acea capacitate rară de a face ca limba însăși să pară că se naște odată cu versul.

Influențe, izvoare și falsa problemă a originalității absolute

I s-a reproșat lui Eminescu că s-a inspirat din filosofia indiană și din romantismul german. S-a invocat chiar apropierea poeziei „La steaua” de „Der Stern”, poemul lui Gottfried Keller.

Nu văd în aceste observații, luate în sine, nimic compromițător.

Influența filosofiei indiene asupra lui Eminescu este cunoscută. Dar una este să preiei o idee filosofică și cu totul altceva să o transformi în poezie.

Marile opere nu apar într-un vid cultural. Ele dialoghează cu alte opere, cu mituri, religii, sisteme filosofice și tradiții artistice.

Nici apropierea dintre „La steaua” și poemul lui Keller nu trebuie ascunsă. Este o filiație literară reală, discutată de exegeți. Dar recunoașterea ei nu rezolvă problema valorii estetice.

Poemul eminescian trebuie judecat și prin ceea ce realizează artistic în limba română: prin ritm, muzicalitate, concentrare și prin felul în care imaginea astronomică devine expresia unei experiențe sufletești.

Dacă am transforma orice influență într-o acuzație de lipsă a originalității, am ajunge să suspectăm o mare parte a literaturii universale.

Să ne gândim și la Arghezi.

Titlul „Flori de mucegai” și explorarea frumuseții în zonele degradate ale existenței trimit inevitabil la Baudelaire și la „Les Fleurs du mal”.

Aceasta nu anulează originalitatea lui Arghezi. Dar ne obligă să aplicăm aceeași măsură tuturor poeților.

Nu putem considera influența baudelairiană o dovadă a modernității lui Arghezi, iar influența filosofiei indiene sau a romantismului german o dovadă a inferiorității lui Eminescu.

Originalitatea nu înseamnă absența izvoarelor. Înseamnă capacitatea de a le transforma într-o operă care nu se confundă cu ele.

Eminescu în literatura universală

Mi se pare riscant să afirmăm, fără o demonstrație comparativă, că Baudelaire, Esenin sau Rilke sunt superiori lui Eminescu.

Baudelaire este unul dintre întemeietorii sensibilității poetice moderne. Rilke a atins o extraordinară profunzime a reflecției lirice. Esenin a dat o expresie memorabilă legăturii dintre om, natură și melancolie.

Dar prin ce criteriu comun ar putea fi așezați într-o ierarhie definitivă?

Un poet nu poate fi redus la locul ocupat într-o presupusă competiție internațională.

Mai există și problema limbii. Muzicalitatea lui Eminescu, subtilitatea raporturilor dintre sunete, naturalețea inversiunilor și forța anumitor cuvinte românești sunt dificil de transferat integral într-o traducere.

A compara poeți din limbi diferite presupune, prin urmare, o prudență suplimentară.

Nu am nevoie să-i declar inferiori pe Baudelaire, Rilke sau Esenin pentru a susține măreția lui Eminescu.

În literatura română, îl consider însă fără egal.

Influența lui Eminescu asupra poeziei românești

Afirmația că Eminescu nu ar fi influențat prea mult poezia ulterioară mi se pare una dintre cele mai vulnerabile judecăți care pot fi formulate despre opera sa.

Influența unui poet nu se măsoară numai prin numărul epigonilor.

De altfel, epigonismul este adesea semnul unei influențe superficiale: imitarea vocabularului, a ritmului, a imaginilor și a formulelor poetice.

Influența profundă este de altă natură.

Eminescu a extins posibilitățile expresive ale limbii române. A arătat că această limbă poate susține, la cel mai înalt nivel, poezia filosofică, meditația cosmică, lirismul erotic, elegia și satira.

Poeții care au venit după el nu au fost obligați să-l imite. Dimpotrivă, au putut să se îndepărteze de modelul eminescian tocmai pentru că poezia românească dispunea deja de un reper major.

Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu au construit universuri proprii.

Dar originalitatea lor nu constituie o dovadă că Eminescu n-ar fi avut influență.

Un mare poet nu este numai acela care produce imitatori, ci și acela care schimbă pentru totdeauna orizontul de posibilități al unei literaturi.

În acest sens, Eminescu a ridicat decisiv valoarea poeziei românești.

Este poezia de astăzi superioară poeziei lui Eminescu?

Poezia contemporană dispune de o libertate formală pe care Eminescu nu o putea avea în aceeași măsură. Versul liber, fragmentarea discursului, limbajul cotidian, ironia, autoreferențialitatea, explorarea absurdului și renunțarea la convențiile lirice tradiționale au deschis teritorii poetice noi. Dar noutatea mijloacelor nu garantează superioritatea estetică.

Un poem scris în vers liber nu este automat mai valoros decât unul construit în ritm și rimă. După cum un limbaj deliberat obscur nu este, prin simpla sa dificultate, mai profund decât unul limpede.

Poezia contemporană poate fi superioară prin libertatea experimentului, prin diversitatea vocilor și prin capacitatea de a surprinde experiențe pe care literatura secolului al XIX-lea le aborda diferit.

Dar poate fi inferioară atunci când confundă fragmentarea cu profunzimea, banalitatea cu autenticitatea sau șocul verbal cu expresivitatea.

Nu epoca stabilește valoarea poemului.

Un vers scris acum o sută cincizeci de ani poate fi mai viu decât unul publicat ieri.

Și invers.

Ceea ce contează este intensitatea experienței poetice și forța expresiei.

Din acest punct de vedere, Eminescu continuă să reprezinte un reper extrem de înalt.

Mai este Eminescu citit?

Aici trebuie să distingem între notorietate și lectură.

Eminescu este, probabil, cel mai cunoscut nume al poeziei românești. Dar faptul că aproape toată lumea îi cunoaște numele nu înseamnă că aproape toată lumea îi citește opera.

Lectura poeziei, în general, ocupă astăzi un loc restrâns în viața publicului larg. Iar obligația școlară poate produce uneori efectul contrar celui dorit: în loc să trezească interesul, transformă poemul într-un obiect de memorat și comentat după formule prestabilite.

Nu dispun de date statistice recente care să permită o comparație riguroasă între numărul cititorilor lui Eminescu și al altor poeți.

Dar cred că problema esențială nu este câți oameni îl citesc din obligație, ci câți îl descoperă sau îl redescoperă din plăcere.

Eminescu ar trebui eliberat, pe cât posibil, de solemnitatea excesivă a manualelor și de discursurile aniversare care repetă aceleași formule.

Ar trebui citit direct, cu libertate, cu îndoială, cu sensibilitate și, uneori, cu uimire.

Fiindcă adevărata întâlnire cu poezia nu se produce atunci când ni se spune că un autor este genial, ci atunci când descoperim singuri de ce un vers ne tulbură.

În loc de concluzie

Nu cred în infailibilitatea lui Eminescu. Nu cred că trebuie venerat și nici că orice încercare de reevaluare a operei sale constituie un sacrilegiu.

Cred însă că reevaluarea presupune argumente, nu simple declarații de independență față de canon.

A-l coborî pe Eminescu într-o ierarhie nu reprezintă, în sine, un act de curaj intelectual. După cum a-l păstra pe primul loc nu este neapărat un semn de conservatorism.

Ambele poziții trebuie susținute prin lectură și prin judecată estetică.

Pentru mine, Eminescu rămâne de departe cel mai mare poet român. Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu și Marin Sorescu alcătuiesc, la egalitate, următoarea treaptă a acestei ierarhii personale.

Dar dacă ar trebui să explic într-o singură frază de ce îl așez pe Eminescu deasupra tuturor, nu aș invoca nici statutul său de poet național, nici autoritatea criticilor, nici influența istorică.

Aș spune doar atât:

Există versuri eminesciene în care limba română a ajuns atât de aproape de desăvârșire, încât orice încercare de a le scrie altfel ar însemna să le scrii mai prost.

Iar pentru mine, aceasta este una dintre cele mai înalte dovezi ale geniului poetic.