Năpasta ochilor căprui surprinde Ministerul Culturii din sat

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI

 În weekendul  trecut, Ministerul Culturii din sat a construit în grabă, în grădina cu pruni, un depozit pentru instrumente muzicale reformate.

Construcția nu avea pereți, nici acoperiș, dar avea o ușă masivă de stejar, prevăzută cu trei încuietori și o plăcuță pe care scria: DEPOZIT COMUNAL DE INSTRUMENTE MUZICALE SCOASE DIN UZ.

Sub plăcuță, cineva adăugase cu creionul chimic: Accesul persoanelor cu auz este interzis fără aprobarea conducerii și a felcerului din sat.

În mod firesc, că tot îmi ocupase grădina, am fost numit administratorul stabilimentului printr-un ordin semnat de ministru și contrasemnat de primar și de un secretar de stat care, după câte am aflat, era surd de la naștere.

Sarcina mea era simplă: trebuia să dau nume instrumentelor și să le trec într-un caiet.

— De ce trebuie să le dau nume? l-am întrebat pe funcționarul care îmi adusese ordinul.

— Ca să știm pe cine am casat, mai ales că în curând vom casa și oamenii.

— Dar sunt deja casate.

— Tocmai de aceea. Nu putem casa de două ori un instrument fără să știm cum îl cheamă.

Mi-a lăsat un caiet cu șapte sute de pagini și un creion.

Primul instrument adus a fost un trombon cu joben verde. Avea o fisură în partea de jos și suferea de o formă rară de melancolie: în loc să cânte, își amintea cântecele altora. L-am numit Sebastian.

Apoi au venit trei viori fără corzi, un fagot care tușea numai în si bemol, o harpă cu o singură coardă și un acordeon care se umfla de indignare ori de câte ori cineva pronunța cuvântul reformă. Acordeonului i-am zis Republica.

La sfârșitul săptămânii, a fost adus un pian. Era un pian cu coadă, deși coada îi fusese tăiată de la începutul  Reformei, de niște tineri politicieni din sat, a căror lozincă era: „Să tăiem coada în două”.  Pianului i-au tăiat toată coada.

Pianul avea picioarele umflate, avea gută la clapele negre și un reumatism vechi, care se agrava ori de câte ori se schimba vremea. Corzile îi sunau răgușit în pieptul de lemn și, când încerca să cânte Chopin, îl apucau asemenea dureri, încât trebuia să se oprească între două măsuri ca să-și tragă sufletul.

— Cum te cheamă? l-am întrebat.

— Nu mai țin minte.

— Trebuie să-ți dau un nume.

— De ce?

— Așa îmi cere Ministerul.

— Atunci spune-le că am murit.

— Dar cânți.

— Tocmai asta mă supără.

În registru am scris: Pian cu coadă, reformat, fără nume, stare generală nesatisfăcătoare.

La rubrica „Observații” am adăugat: Refuză să moară.

⁂

În prima noapte de joi a lunii septembrie, în grădină a intrat un inorog bătrân.

Avea blana cenușie, cornul ciobit la vârf și o pereche de bocanci militari. Din când în când, își scutura coama și cădeau din ea câteva picături de ploaie, chiar dacă afară era senin.

S-a oprit în fața pianului, și-a îndreptat spinarea și a salutat regulamentar, lovind pământul cu copita din dreapta.

— Să trăiți, Domn Șef!

Pianul și-a ridicat capacul cu greutate.

— Să trăiești, măi, inorogule! Tot prost ai rămas?

— Da, Domn Șef!

— De câte ori ți-am spus că nu mai sunt dirijor?

— De o sută șaptesprezece ori, Domn Șef!

— Și atunci?

— Funcția se poate desființa, Domn Șef, dar respectul nu!

Pianul a încercat să râdă, însă din pieptul lui de lemn s-au auzit doar trei corzi răgușite.

— Hai, scoate rachiul, că mă dor clapele.

Inorogul a desfăcut desaga și a scos două sticle.

— Una de prune și una de pere, Domn Șef!

— Pe care o bem întâi?

— Pe cea de prune.

— De ce?

— Suntem într-o grădină cu pruni, Domn Șef. Trebuie să respectăm specificul local.

Am aflat că cei doi se cunoșteau din tinerețe. Se aveau ca frații și făcuseră armata împreună, la pompieri.

Pianul fusese încadrat la intervenții, iar inorogul la transportul apei. Pianul stingea incendiile apăsând pedala din dreapta, în timp ce inorogul ducea o găleată agățată de corn. Până ajungea la foc, apa se transforma de obicei în vin, așa că stingeau mai ales setea pompierilor.

După armată, amândoi se angajaseră la fanfara satului. Pianul a fost numit direct dirijor, era singurul instrument muzical din fanfară.

Din ziua aceea, inorogul  a început să i se adreseze cu „Domn Șef” și să-l salute cu „Să trăiți!”. Nici după ce pianul fusese pensionat și reformat nu renunțase la obicei.

— Dar de ce îl saluți și acum? l-am întrebat.

— Pentru că trăiește, a răspuns inorogul.

— Și dacă moare?

Inorogul s-a uitat lung la mine.

— Atunci o să-i spun „Să înviați, Domn Șef!”.

⁂

Pe vremea când pianul conducea fanfara, inorogul îl ducea în fiecare săptămână cu șareta la județ, la ședințele de analiză a planului anual de concerte.

— Și ce discutați acolo? i-am întrebat.

— De ce încărunțesc crăițele de câmp, a spus pianul.

— Și ați aflat de ce încărunțesc crăițele?

— Nu, a răspuns inorogul. Dar am înființat o comisie.

— O comisie cu șapte membri, a precizat pianul și niciunul nu văzuse vreodată o crăiță.

⁂

După pensionarea pianului, inorogul a părăsit satul. Plecase să zboare prin alte lumi, să fumeze iarbă înrourată, să tragă ploaie pe nas și să sune din propriul corn a jale sau a spaimă. Prin satele altor universuri, inorogul povestea despre prietenul său, dirijorul fanfarei, demobilizat prea de tânăr și reformat înainte să-și termine ultima simfonie.

— Ce simfonie? am întrebat.

— Nu știu, a răspuns pianul. Încă nu începusem s-o scriu când m-au pensionat.

— Și de ce spui că n-ai terminat-o?

— Pentru că e mai artistic așa.

⁂

În fiecare joi, inorogul venea cu două sticle de rachiu. Pianul bea prin pedala din dreapta, iar rachiul se scurgea printre corzi. După al treilea pahar, începea să cânte nocturnele lui Chopin, dar le termina întotdeauna cu câteva măsuri dintr-o uvertură de Bach, fiindcă nu mai ținea minte unde se termină noaptea și unde începe dimineața.

Inorogul îi ținea isonul cântând din corn. Nu cânta bine. Uneori scotea sunete atât de triste, încât prunele necoapte cădeau din pomi și se ascundeau în iarbă.

Prunul bătrân se plângea mereu.

— Nu mai pot dormi din cauza voastră.

— Tu dormi și ziua, îi răspundea pianul.

— Ziua visez. E altceva.

— Ce visezi?

— Că sunt salcie.

Inorogul izbucnea în râs.

— Și eu visez că sunt cal.

— Dar ești aproape cal, i-am spus.

— Tocmai asta mă supără. N-am reușit niciodată să fiu unul întreg.

Într-o noapte, după ce băuseră aproape tot rachiul, pianul i-a spus inorogului:

— Mai ții minte ochii?

Inorogul și-a coborât capul.

— Pe care, Domn Șef?

— Pe cei căprui.

S-a făcut liniște. Până și trombonul Sebastian, care de obicei își amintea muzica altora, a încetat să mai ofteze.

— Nu vorbiți despre ei, Domn Șef.

— De ce?

— Pentru că s-ar putea să ne audă.

⁂

Ochii au apărut în noaptea următoare. Mai întâi unul singur, căprui, de mărimea unei nuci, care a ieșit dintre clapele pianului și a zburat spre prunul bătrân. Avea gene lungi și bătea din pleoape ca din aripi. S-a așezat pe o floare de prun, a privit-o îndelung, apoi a trecut la alta.

După câteva minute au apărut încă doi.

Pe la miezul nopții, grădina era plină de ochi căprui. Zburau din floare în floare, zbârnâind ca niște bondari proletari, cu o disciplină care mi s-a părut suspectă. Unii se opreau să se privească între ei. Alții se așezau pe gard și clipeau spre lună. Un ochi mai bătrân, cu o cataractă în formă de semilună, încerca să intre într-o prună verde.

Liușka a ieșit din casă în cămașă de noapte.

— Ce-i zgomotul ăsta?

— Au venit niște ochi.

— Ai cui?

— Nu știu.

A prins unul între palme și l-a privit.

— Sunt frumoși.

Ochiul a clipit de două ori.

— Să nu-i sperii, mi-a spus. Poate sunt obosiți.

— Dar unde să doarmă?

— În flori. Unde altundeva?

S-a întors în casă.

Pianul a rămas cu capacul deschis. Inorogul își ținea cornul îndreptat spre pământ.

— De unde au venit? i-am întrebat.

— De peste tot, a răspuns pianul.

— Și ai cui sunt?

— Nu știu.

⁂

Dimineața, Ministerul Culturii a trimis o comisie. Erau trei funcționari, un expert în patrimoniu și un bărbat care purta o mapă goală. Acesta din urmă a fost prezentat drept specialist în probleme de perspectivă.

Au numărat ochii. Le-au ieșit o sută patruzeci și șapte. După o oră, erau două sute nouăsprezece.

— Se înmulțesc fără aprobare, a constatat președintele comisiei.

— Poate au venit alții, am spus.

— Nu este posibil. Nu avem prevedere bugetară pentru alții.

Expertul a prins un ochi într-un borcan și l-a examinat.

— Căprui, a constatat.

— Toți sunt căprui, am spus.

— Tocmai asta ridică suspiciuni. O asemenea uniformitate cromatică nu poate fi întâmplătoare.

Specialistul în perspectivă a deschis mapa goală.

— Propun să le interzicem zborul.

— Pe ce motiv?

— Tulbură perspectiva.

— A cui?

— A instituției.

S-a întocmit un proces-verbal.

Ochii urmau să fie inventariați, numerotați și depozitați în cutii individuale. Cei care refuzau să intre în cutii urmau să fie declarați pierduți.

— Dar ei văd, am spus.

Președintele comisiei m-a privit sever.

— Domnule administrator, aici nu discutăm ce fac ochii, ci ce statut juridic au.

⁂

În aceeași seară, a venit primarul. Purta eșarfa tricoloră și avea sub braț un dosar cu șină.

— În actualul context, mi-a spus, situația a devenit intolerabilă.

— Care situație?

— Ochii.

— Ce-i cu ei?

— Se uită.

— Asta fac ochii.

— Dar se uită fără să ceară voie.

Primarul mi-a explicat că în comună nu exista nicio hotărâre privind dreptul ochilor de a zbura independent de capetele proprietarilor.

— În plus, a adăugat, unii s-au uitat în curtea mea.

— Și ce-au văzut?

— Nu este treaba dumitale.

— Atunci de ce vă deranjează?

— Pentru că au văzut.

A doua zi, Consiliul Local a adoptat o hotărâre prin care zborul ochilor căprui era permis numai între orele opt și șaisprezece, cu excepția sărbătorilor legale.

Ochii n-au respectat-o. În noaptea aceea, au intrat în primărie și au privit toate fotografiile primarului. Dimineața, în toate fotografiile, primarul avea ochii închiși.

⁂

Pianul a început să cânte din ce în ce mai prost. Reumatismul îi cuprinsese și clapele albe. Când ploua, nu mai reușea să țină minte decât primele trei note ale fiecărei compoziții. Uneori apăsa aceeași clapă ore întregi, până când prunul bătrân îi cerea să schimbe măcar tonalitatea.

Inorogul nu mai aducea rachiu. Stătea lângă pian și își lustruia cornul cu o cârpă veche.

— Ce se întâmplă cu el? l-am întrebat.

— Îmbătrânește.

— Și tu?

— Eu am îmbătrânit mai demult.

Într-o noapte, pianul l-a rugat să-i deschidă capacul.

— Vreau să-i mai văd o dată.

— Pe cine, Domn Șef?

— Pe ochi.

Inorogul a ridicat capacul. Dinăuntru n-a ieșit nimic.

Pianul a apăsat o clapă. Apoi alta. La a treia, din pieptul lui de lemn s-a ridicat un ochi căprui, foarte mic, aproape transparent. A zburat câțiva centimetri și a căzut pe o floare.

— Ăsta-i ultimul, a șoptit pianul.

Inorogul l-a privit multă vreme.

— Nu-i ultimul, Domn Șef.

— De unde știi?

— Pentru că mai am eu unul.

Și atunci am văzut că inorogului îi lipsea un ochi.

Nu observasem până atunci. În locul lui avea o floare de prun, prinsă între pleoape.

— Când l-ai pierdut? l-am întrebat.

— În tinerețe.

— Unde?

— Într-o femeie.

Pianul a încercat să râdă, dar n-a reușit.

— Și l-ai mai găsit?

— Nu, Domn Șef. Dar din când în când îl văd trecând pe lângă mine.

⁂

În ultima joi a lunii septembrie, Ministerul Culturii a decis desființarea depozitului.

Motivul era simplu: instrumentele reformate continuau să producă muzică, încălcând astfel statutul lor de bunuri scoase din uz.

Au venit doi muncitori cu o camionetă. Au încărcat viorile, fagotul, harpa și acordeonul Republica, care a protestat atât de puternic, încât a trebuit legat cu o curea. Când au ajuns la pian, acesta a refuzat să se miște.

— Sunt bolnav, a spus.

— Avem ordin, i-a răspuns unul dintre muncitori.

— Am gută și reumatism.

— Și eu am, dar vin la serviciu.

Au încercat să-l ridice, atunci pianul a apăsat toate clapele deodată și din el au ieșit sute de ochi căprui.

Au umplut camioneta, au intrat în buzunarele muncitorilor, s-au așezat pe ștampila comisiei și pe dosarele Ministerului Culturii. Un ochi s-a lipit de parbriz. Altul s-a așezat pe oglinda retrovizoare. Muncitorii au fugit.

Camioneta a rămas în grădină, cu motorul pornit.

Inorogul a venit lângă pian. S-a oprit, și-a îndreptat spinarea și a salutat regulamentar.

— Să trăiți, Domn Șef!

— Să trăiești, măi, inorogule!

— Am venit să vă iau, Domn Șef.

— Unde?

— La fanfară.

— Nu mai există fanfara.

— Atunci o înființăm noi.

— Din cine?

— Din cei care au mai rămas.

Pianul a privit spre instrumentele încărcate în camionetă.

— Și unde cântăm?

Inorogul a ridicat cornul spre cer.