Despre dreptul scriitorilor de a decide cum este reprezentată literatura română la Târgul de Carte de la Frankfurt 2028

România se pregătește să participe, în 2028, în calitate de țară invitată de onoare la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt. Este o oportunitate culturală importantă, poate una dintre cele mai importante pentru literatura română din ultimele decenii. Tocmai de aceea, pregătirea acestui eveniment nu trebuie să rămână exclusiv în seama administrației culturale, indiferent cât de competentă ar fi aceasta.

În jurul organizării participării României au apărut deja întrebări, nemulțumiri și luări de poziție, există un adevăr atât de simplu, încât riscă să fie trecut cu vederea: fără rezultatul muncii scriitorilor, rafturile Târgului de Carte de la Frankfurt ar rămâne goale.

Am avea, desigur, standuri frumoase, mobilier modern, instalații multimedia, afișe colorate, discursuri inaugurale, cocktailuri și fotografii oficiale. Am putea organiza conferințe despre importanța cărții și dezbateri despre viitorul literaturii. Dar ne-ar lipsi tocmai literatura.

Ar fi, trebuie să recunoaștem, o performanță administrativă aproape perfectă: un târg de carte în care cărțile ar deveni un detaliu secundar.

Cine trebuie să decidă?

Nu contest rolul Ministerului Culturii, al Institutului Cultural Român, al editorilor, traducătorilor sau al celorlalți profesioniști implicați în pregătirea unui asemenea eveniment. Dimpotrivă, experiența lor este necesară. Organizarea participării României presupune bugete, contracte, traduceri, negocieri internaționale, promovare și numeroase alte responsabilități.

Dar trebuie să distingem între administrarea unui eveniment literar și stabilirea valorilor literare care urmează să fie reprezentate.

Un administrator poate organiza impecabil transportul cărților. Un specialist în marketing poate construi o campanie eficientă. Un editor poate evalua șansele comerciale ale unui titlu pe piața germană. Un traducător poate aprecia dificultatea și calitatea transferului unei opere într-o altă limbă.

Însă judecata asupra valorii literare nu poate fi redusă la eficiență administrativă, potențial comercial sau vizibilitate mediatică.

În această privință, consider că scriitorii trebuie să aibă rolul decisiv în alegerea scriitorilor și a operelor care vor reprezenta literatura română.

Nu mă refer la un vot general al tuturor autorilor din România, care ar transforma selecția într-un concurs de popularitate. Mă refer la o comisie literară alcătuită în majoritate din scriitori de incontestabilă autoritate profesională, desemnați printr-o procedură publică, transparentă, cu reguli clare privind incompatibilitățile și conflictele de interese.

O asemenea comisie ar trebui să lucreze împreună cu editori, critici literari, traducători și specialiști în circulația internațională a cărții. Dar evaluarea valorii literare trebuie să rămână în centrul deciziei.

Literatura română nu este proprietatea unei instituții

Mai există un aspect care merită discutat fără menajamente.

Literatura română nu aparține Ministerului Culturii, Institutului Cultural Român, Uniunii Scriitorilor sau vreunei asociații profesionale. Nicio instituție nu deține monopolul valorii literare și nicio funcție administrativă nu conferă automat autoritate estetică.

Literatura română aparține, în primul rând, propriilor sale opere. Iar aceste opere există datorită scriitorilor.

De aceea, nu cred că desemnarea comisiei de selecție trebuie lăsată la discreția unei singure instituții sau organizații profesionale.

Ar fi de dorit o procedură care să permită propuneri din partea mai multor organizații ale scriitorilor, a revistelor literare, a mediului universitar și a altor structuri culturale relevante. Componența finală a comisiei, criteriile de selecție și declarațiile de interese ale membrilor ar trebui făcute publice.

Nu este suficient să ni se spună că vor decide specialiștii. Trebuie să știm cine sunt acești specialiști, cine i-a desemnat, ce competențe au și în fața cui răspund.

Altfel, cuvântul „specialist” riscă să devină o formulă convenabilă, în spatele căreia orice decizie poate fi prezentată drept indiscutabilă.

Valoarea literară nu se stabilește prin ordin administrativ

Firește, orice selecție va produce nemulțumiri. Literatura nu este atletism: nu putem măsura valoarea unui poem cu centimetrul și nici valoarea unui roman cu cronometrul.

Dar tocmai pentru că judecata estetică presupune interpretare, experiență și subiectivitate argumentată, avem nevoie de o comisie credibilă și de criterii cunoscute.

Ar trebui să conteze valoarea operei, originalitatea, relevanța ei în literatura română contemporană, diversitatea generațiilor și a formulelor estetice, dar și posibilitatea ca respectivele cărți să intre într-un dialog real cu cititorul european.

Nu trebuie ignorată nici realitatea că Frankfurtul este, înainte de toate, un mare târg internațional al industriei editoriale. O carte valoroasă trebuie să poată ajunge la editorii străini, să fie tradusă și promovată profesionist.

Dar aceasta este o problemă de punere în circulație a valorii, nu un argument pentru înlocuirea criteriului literar cu acela comercial.

Altfel spus, editorii trebuie să contribuie la deschiderea drumului cărților către lume, nu să fie singurii care hotărăsc ce literatură merită să pornească la drum.

O dezbatere înaintea unei liste

Cred că primul pas nu ar trebui să fie publicarea unei liste de invitați, ci organizarea unei dezbateri publice despre principiile selecției.

Scriitorii români trebuie invitați să participe la această discuție, indiferent de apartenența lor la o organizație profesională sau alta.

Nu cer ca fiecare scriitor să aibă un loc la masa deciziilor. Cer ca scriitorii, ca profesie și comunitate culturală, să nu fie tratați drept simpli beneficiari ai unor hotărâri luate în numele lor.

O asemenea dezbatere ar trebui să răspundă câtorva întrebări elementare: cine desemnează comisia literară, cine îi verifică independența, cum sunt propuse cărțile, ce criterii se aplică și cum sunt motivate deciziile?

Aceste întrebări nu exprimă neîncredere în competența unor persoane. Ele exprimă nevoia unor reguli care să nu depindă exclusiv de persoanele aflate, la un moment dat, în funcții.

Transparența nu este un obstacol în calea competenței. Este una dintre condițiile credibilității ei.

Cine este, până la urmă, invitat la Frankfurt?

România va fi țară invitată de onoare. Dar ce înseamnă România într-un asemenea context?

Nu clădirile instituțiilor, nu birourile funcționarilor, nu organigramele ministeriale și nici siglele de pe materialele promoționale.

România va fi prezentă prin cărțile sale, prin limbajul, imaginația și experiența umană pe care scriitorii au reușit să le transforme în literatură.

De aceea, mi se pare firesc ca scriitorii să aibă un rol hotărâtor în alegerea operelor care vor reprezenta această literatură.

Nu cer privilegii pentru scriitori. Cer recunoașterea unei responsabilități care decurge din însăși natura evenimentului.

Ar fi absurd ca arhitecții să nu aibă nimic de spus despre arhitectura unei expoziții de arhitectură. Ar fi la fel de absurd ca muzicienii să fie excluși din stabilirea programului unui mare festival de muzică.

De ce am accepta atunci ca scriitorii să fie marginalizați în deciziile literare ale unui târg internațional de carte?

Închei cu o observație pe care sper să nu fie nevoie să o verificăm experimental:

La Frankfurt, România poate trimite câți administratori, consilieri, experți și organizatori dorește. Dar, dacă uită să-i asculte pe scriitori, riscă să descopere că a organizat impecabil participarea la un târg de carte și a uitat tocmai pentru ce a fost invitată.

P.S. | Despre cărți, scriitori și dreptul de a hotărî

Există în viața fiecărui scriitor un teritoriu despre care vorbește puțin și, uneori, cu o anumită stânjeneală. Este locul în care se nasc cărțile sale. Un loc fără geografie precisă, fără program de lucru, fără martori și, de cele mai multe ori, fără certitudini.

Acolo se adună lucruri pe care autorul nu le va mărturisi niciodată în întregime: neliniști, îndoieli, bucurii inexplicabile, spaime vechi, amintiri care refuză să moară, întrebări la care nu există răspuns. Uneori, din toate acestea se naște o carte. Alteori, nu se naște nimic.

Scriitorul nu este neapărat un om care suferă mai mult decât ceilalți. Ar fi o vanitate să pretindă asta. Dar este un om care încearcă să transforme ceva din ceea ce trăiește, gândește sau imaginează într-o formă capabilă să supraviețuiască propriei sale existențe.

Și nu întotdeauna reușește.

Ceea ce ajunge în mâinile cititorului este numai rezultatul acestei încercări. Cartea nu vine însoțită de inventarul nopților nedormite, al paginilor aruncate, al îndoielilor și al renunțărilor. Nici nu trebuie să vină. Literatura nu solicită compasiune pentru efortul depus. O carte trebuie să convingă prin ceea ce este, nu prin ceea ce l-a costat pe autor să o scrie.

Poate că aici începe adevărata pudoare a scriitorului: în refuzul de a-și folosi propriile răni drept argument estetic.

Și totuși, ele există.

Uneori, între două versuri se ascund ani de viață. Alteori, o singură imagine poetică poate cuprinde o experiență pe care autorul n-ar putea-o povesti în sute de pagini. Cititorul nu are obligația să cunoască această istorie invizibilă. Dar cei care hotărăsc soarta publică a cărților ar trebui măcar să știe că ea există.

Mă gândesc la toate acestea în contextul pregătirilor pentru participarea României, în calitate de țară invitată de onoare, la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt din 2028.