Fluturașii de hârtie - Petre Ioan Crețu
Proză scurtă

Fluturașii de hârtie

Imaginea reprezentativă a fost generată cu AI


Petre C se întorcea spre casă pe autostrada pe care o străbătuse de sute de ori și care, în noaptea aceea de noiembrie, nu mai voia să se termine. Întunericul se lăsase peste asfalt cu o blândețe suspectă, ca o mână care îți așază întunericul pe față. Orașul rămăsese în urmă, înecat în smog, cu parcurile lui ofilite și cu acoperișurile abia mijind, iar peste ele pluteau, bezmetici, fluturași de hârtie.

La început a crezut că sunt reclame. Unul se lipise pe parbrizul mașinii și Petre a frânat ușor, doar cât să-l poată citi: IMPORTANT! SE CAUTĂ PETRE C, dispărut la ora douăsprezece fără un minut. Cine îl găsește este rugat să-l restituie ceasului său de perete.

A râs, așa cum râd oamenii serioși când li se întâmplă ceva năstrujnic. A încercat să deschidă geamul. Butonul nu funcționa.

În oglinda retrovizoare, fluturașii se înmulțiseră. Veneau dinspre oraș în stoluri albe, fără zgomot. Unii se izbeau de lunetă, alții se așezau pe plafon, iar câțiva zburau înaintea mașinii, păstrând aceeași distanță față de faruri.

S-a oprit într-un loc viran, dar unde se afla un magazin, cu firma stinsă și cu vitrina plină de ceasuri. Toate arătau aceeași oră: douăsprezece fără un minut. În ușă stătea o femeie minionă, avea un șorț de gospodină și o privire de om care așteptată de  mult dar nu era supărat.

— Ați întârziat, domnule Petre C .

— Mă cunoașteți?

— De treizeci de ani vă așteptăm.

— Treizeci de ani?

— Da. Și nici acum nu v-ați grăbit.

Petre s-a uitat la ceasul de la încheietură. Arăta douăsprezece fără un minut.

— Cred că este o greșeală. Eu merg acasă.

— Știu.

— Mă așteaptă soția.

Femeia a privit dincolo de el.

— Liușka a stins lumina de mult.

— De unde știți cum o cheamă?

— Dumneavoastră mi-ați spus.

— Când?

— Când ați venit prima dată.

Petre a vrut să-i răspundă, dar femeia s-a întors și a intrat în magazin. După câțiva pași s-a oprit.

— Veniți. Nu putem ține deschis toată noaptea.

A urmat-o.

Magazinul era mult mai mare decât părea din afară. În spatele vitrinei se întindeau coridoare lungi, cu uși de ambele părți. Din încăperi se auzeau tic-tacuri, arcuri plesnind și lovituri ușoare de ciocan.

Într-un atelier, un bătrân cu o lupă înfiptă în ochiul drept încerca să potrivească o rotiță într-un ceas de buzunar. Pe masă avea un sandvici din care mușca din când în când, fără să-și întrerupă lucrul.

În altă încăpere, două femei spălau cadrane într-un lighean cu apă. Cifrele romane se desprindeau de pe ele și pluteau la suprafață.

Petre s-a oprit în dreptul unei uși întredeschise. Înăuntru, un copil dormea pe o masă, cu capul sprijinit pe un ceas deșteptător.

— Cine este? a întrebat.

— Nu știu. Încă nu l-a căutat nimeni.

Femeia a mers mai departe. La capătul ultimului coridor se afla un ceas de perete, mare cât o ușă. Cadranul alb era împărțit în douăsprezece sectoare, dar cifrele fuseseră șterse, cu excepția lui doisprezece.

Sub ceas era așezat un scăunel cu trei picioare.

— Aici, a spus femeia.

— Ce trebuie să fac?

— Să intrați.

— Unde?

— În minutul dumneavoastră.

Petre s-a apropiat de ceas. A atins cadranul cu degetul arătător. Era rece și puțin umed. A apăsat. Degetul a intrat in cadran ca în ceață.

L-a retras repede.

— E stricat?

— Nu. Așa a fost făcut.

— Și dacă intru, ce se întâmplă?

— Nu știu, nu s-a întors nimeni să-mi spună.

Femeia a tras scăunelul mai aproape.

Petre și-a scos pălăria și i-a întins-o. Femeia a refuzat-o.

— Luați-o cu dumneavoastră. Aici se pierd toate lucrurile care nu sunt ale noastre.

Petre s-a urcat pe scăunel, a pus un picior prin cadran și a încercat să găsească un loc unde să-l sprijine. Nu a găsit nimic. Piciorul îi atârna undeva, dincolo de perete.

— Nu vă temeți, a spus femeia.

Petre s-a aplecat, a trecut cu umărul prin cadran și, după o clipă de ezitare, și-a tras și celălalt picior. Nu vedea nimic, dar auzea pași. Cineva mergea înaintea lui, foarte încet, târând după sine ceva greu.

— Cine-i acolo? a strigat.

Nu i-a răspuns nimeni.

A întins mâna și a atins un perete. Sub degete a simțit o zgârietură, apoi alta, ca niște semne făcute cu un cui. A aprins bricheta.

Pe perete erau însemnate înălțimile unui copil, cu date scrise alături. Petre le-a recunoscut. Erau semnele pe care tatăl lui le făcuse pe tocul ușii din bucătărie.

Ultimul semn era mai sus decât celelalte. Lângă el scria, cu litere stângace:

PETRE, 12 ANI.

Bricheta s-a stins.

Din întuneric s-a auzit glasul femeii:

— Ați găsit locul?

— Ce loc?

— Cel în care ați rămas.

Petre a vrut să întrebe ce însemna asta, dar, undeva departe, un clopot a început să bată miezul nopții.

La prima bătaie, peretele a tresărit. La a doua, Petre a simțit sub tălpi podeaua mașinii. La a treia, a dispărut peretele.

Clopotul a continuat să bată, iar Petre a încercat să numere loviturile. La un moment dat a pierdut șirul. I se părea că auzise mai mult de douăsprezece. Apoi s-a făcut liniște.

 

⁂

S-a trezit în mașină, cu mâinile pe volan. Autostrada se întindea înaintea lui, dreaptă și pustie. Pe margine se vedea indicatorul de ieșire spre oraș. Mai erau doisprezece kilometri.

Petre s-a uitat la ceasul de la bord. Era miezul nopții.

A încercat să-și amintească de ce se oprise. Motorul mergea, farurile erau aprinse, iar pe scaunul din dreapta se afla pălăria lui.

Radioul tăcea.

A pornit încet. După câteva sute de metri, a observat un fluturaș de hârtie pe bord. Nu-și amintea să-l fi pus acolo. L-a luat între degete. Hârtia era caldă. Pe una dintre fețe nu scria nimic. L-a întors. Cu litere strâmbe, scrise cu creionul, era o singură propoziție: Caută-i pe ceilalți.

Petre a recunoscut scrisul. Era al lui, de pe vremea când abia învățase să lege literele.

A întors din nou hârtia, a apropiat-o de lumina bordului, apoi a pus-o cu grijă în buzunarul hainei.

În depărtare, farurile au luminat un bărbat care mergea pe marginea autostrăzii. Ținea pălăria într-o mână, iar în cealaltă un carton. Petre a încetinit. Bărbatul s-a oprit și a ridicat cartonul în dreptul pieptului. Pe el scria: SUNT PETRE C ȘI ÎMI CAUT CEASUL DE PERETE.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *