Blues întunecat și fărâma de aripă roz

femeie cu trupul mirosind a iarbă
și cu degetele umbră
înfășurată în giulgiul umed al ploii
ploaia care desface noaptea de zi
întunericul de lumină
zâna nopții fiica morții
și cum îmi spală ea fața cu rouă
și mâinile și umerii și buzele
și ochii cu lacrimi

să-mi acoperi privirea te rog
cu bănuți de aramă
ca nu cumva să rătăcesc
așa fără de seamă
între lumea de aici și lumea ailaltă
deși timpul meu s-a dus
așteaptă-mă, revin

focul s-a stins demult
deasupra mea cerul s-a deschis
și pășesc în lumină și pășesc în liniște
pășesc în bucurie
mâinile îmi sunt lungi
privirea scotocește senină
și se aud voci noi se aude și o drezină
care îmi mângâie trupul ostenit
și mă mântuie

vântul turbat îți sfâșie părul
îți sfâșie și pielea și bluza
și parcă simt și eu cum
ne îmbrățișează strâns întunericul