Moartea ca cea mai teribilă invenție a vieții

ce sărbători
avem de obicei aici
în salonul unu etajul trei
spitalul parcă era
o mașinărie
cu roți dințate
și clești mari de oțel
folosite să aleagă
morții de vii
și să-i prefacă
în amintiri
apoi eu
călător prin soartă
ca pe un drum orb
plin de pietre mici
și colțuroase
sau cum un demon
înnegrit de fum
îmi bate regulat
în poartă
îmi bate în sânge
îmi bate în oase
și nu mă frâng
niciodată
intangibilul pe care
îl ating în fiecare
moarte

în spitalul nostru
până și asistentele
sunt bolnave
atât de bolnave încât noi
cei care ne mai ținem
încă pe picioare
stăm la căpătâiul lor
și le punem comprese
și gheață pe soartă
sau pe pieptul turtit
cu sânii înghițiți
de piele și coaste
și unde moartea
râcâie în carne
după sânge și viață

din când în când
la ferestre ni se arată
parașutistul cu șapcă
cadrilată
îmbrăcat în flăcări
ca un înger bălai
și bătut de soartă
și nu știu de ce
numai eu vedeam
semnele
lăsate de el pe cer
nici nu știam la ce folosesc
dădeam din umeri
apoi mă strecuram
înapoi în boală
stingher

în salon sunt
două rânduri
de paturi de fier
pe o parte stau
nemângâiații
cu somnul în spasme
și chinul țipat
oameni pierduți
o, câte zboruri
și-au frânt
și nimeni nu-i mai strigă
pe numele mic…
pe cealaltă parte
sunt îngeri căzuți
și morți înviați
triști singuratici și cărați
de noi pe întuneric
de la morgă înapoi în pat
şi ei se tânguiesc
în paturile lor
apoi nu știm de ce
trupurile le curg prin haine
prin crăpăturile luminii
și se pierd ca o urmă de fum
apoi fâl-fâl
se auzea deodată în pereți
s-au dus spuneam
cu toții în cor
s-au dus
venea și asistenta șefă
să ne spună
s-au dus s-au dus
se auzeau
ca un ecou
lacrimile noastre
șterse pe furiș

oglinzile, uite oglinzile
cum ne sluțesc
ele chipul
și nici măcar nu simțim