Poem despre o cicatrice, devenirea

Poem despre o cicatrice, devenirea

din tine se prelinge de-a lungul trupului fetița îmbrăcată

într-o rochie de stambă înflorată

ruptă și pătată de soare,

rochia este mai mult roz un roz ca un vis,

ca un foc cu limbile flăcărilor alunecând lasciv

de-a lungul întunericului.

Ceea ce

este lăsat în urmă nu este niciodată

lăsat în urmă dacă

                          nu-ți vei nega trecutul

                                    copilul care ai fost..

Las-o pe fetița în rochița de stambă să zboare

și ea fâlfâind din rozul stambei ca din aripi să se înalțe

și tu să devii în timpul tău chiar TU:

tu ai putea deveni casa mistuită de foc

sau o palmă deschisă prin care vor tăia drum înspre suflet

râuri uluite că urcă,

ape uluite de rozul cerului

uluite de rochia de stambă și ruptă a fetiței.

Devenirea ta se poate bloca subit

și toate vor încremeni în jurul tău

și se va face întuneric

și se va face frig

și nici nu vei știi ce ți se întâmplă

și nici că nu vei mai fi

și atunci tu ai putea

deveni chiar noapte sau  doar fetița care ai fost și buzele gurii

vor păstra aroma și culoarea de fragă

de nou născut

ce proaspătă ești

cât de frumoasă îți e

lumina din ochi

senină și roz.

O pasăre fantastică un grangur uluitor și mândru ca un șoim zburând dinspre nord

și norii se deschid în calea zborului lui ca o fereastră

ca o fereastră deschisă spre lumea ta

lumea fetiței îmbrăcată într-o rochie de stambă

ruptă și roz

și lumea transformată

și ea într-o pasăre,  într-o ciocârlie albită de zbor inutil

și zborul ei tot înălțându-se ca un fum, tot înălțându-se

apoi arsurile provocate de soare

                              și cicatricile martore zbuciumului tău

                                                                                   visul fetiței:

       deja ești bătrână – știm amândoi.