Teoria echilibrului din sat

Vecinul meu a ajuns la concluzia că dacă și-ar dezlega mâna de la spate, lumea s-ar răsturna ca o căruță cu fân căreia i-a sărit o roată. Vezi, îmi zice el în timp ce privea uimit cum o găină se plimba prin ogradă cu seriozitatea unui plutonier neamț din al doilea război mondial, liniștea satului  este o chestiune care ține numai și numai de greutatea mea, pentru că dacă m-aș întregi, adică dacă mi-aș folosi și mâna asta inutilă, aș deveni prea greu și m-aș afunda în prima zi în țărână până la genunchi și tot așa până când aș dispărea din peisajul satului nostru ceea ce ar contraveni regulamentului stabilit de primar și șeful de post și cu care am fost de acord din prima zi.

Așa că el își poartă brațul ca pe un dig de protecție împotriva potopului așa cum putem spune că mâna lui e ancoră care menține stabilitatea și echilibrul în sat. Uneori, când vântul suflă mai tare, îl văd pe vecin cum se înclină ușor, compensând presiune vântului cu umărul ca și cum ar încerca să nu verse paharul cu vodcă pe care îl poartă tot timpul în el și are convingerea că fericirea este o simplă greșeală de tipar care ni s-a strecurat în viață din neatenția lui Dumnezeu în timpul Creației.