Ai fi putut…

ai fi putut să-mi fii
femeie pe veci
şi dor să porți
în pântec ca pe prunc
ai fi putut să fii
chiar fluture
fluture rar
și nu s-a putut
și tare îmi e frică
că din noi
va rămâne doar vina
și atât
și nimeni să nu
ne poarte amintirea
și nici crucea
numele noastre
la un loc

îţi mai aduci aminte
cât de înalt zburam
dar și cât mir
și cât foc
ni s-a prelins
pe trup până în oase
pe buze mai ales
și-n pântecul tău lacom
dar și cât plâns
am tot plâns în noi
şi câte altare reci
am cioplit
și tot am cioplit
cu ochii
cu lacrimile
și cu palmele noastre?

în fiecare zi
ne otrăveam buzele
cu săruturi sărate
cu săruturi străine
tu îmi smulgeai
din umeri
pană cu pană
aripile pline de vină
eu doar oftam
o, în șarpe
m-aș preface
și-aș desena
degrabă mărul
și ți l-aș aduce pe tavă
ca ispită ca ofrandă
nu e păcat știu
îmi spui și tu la fel
și te cred și mă crezi
chiar dacă îngerii
se sinucid în zori
de mila noastră
în timp ce noi
priveam fluturii
și ultimul lor zbor
și cum se înnoptează în noi
încet dar sigur