Despre florile de salcâm singurătate sâni și așteptare

o, cum mă mai încânta
frumusețea florilor de salcâm
de pe caisului doi
și cum se luminau
una pe alta
alb în alb
până mi se împăiejena
privirea și orbeam
și cum strălucirea lor
străbătea neputința mea
și de care
îmi agățam ochii
și aripile obosite
în fiecare noapte
în singurătatea mea
se mai făcea încă
noapte și primăvară
în inima mea

apoi cum sânii tăi
ca niște
ghemuri de nori
se revoltau
și cum se închideau în ei
ca într-o carapace
ori de câte ori
îi atingeam cu degetele
tremurânde
de nerăbdare poftă
și de prea multă așteptare
apoi cum treceau
pufăind și fără rost
prin grădina din spate
un ceas cu cuc
dezmembrat
și drezina de șapte

în cinstea poetului
săteni aruncau
cu pietre în mine
crezând că sunt flori
în timp ce treceam strada
și mă întrebam
dacă aș fi pictor
cu ce culori aș picta
dorul și oftatul
poate în nuanțe de verde
poate în griuri de mov?

din păcate
sunt doar poetul
rătăcit în lumea lui
o lume bolnavă
o lume gri și depresivă
unde cucul beteag
suspină și plânge și cântă
sau cum și pentru el
nopțile sunt
la fel de lungi
și la fel de triste
ca ale mele
între mine și el
e o fraternitate cosmică
în durere clipă de clipă

o, despre noapte
și despre lună
ar fi trebuit să scriu
despre lumină și umbră
și cum se întrepătrund
dar și despre întuneric
și victoria lui în final
și cum pentru amândoi
nu se va mai face
niciodată ziuă