Candoarea prunilor cu frunze albastre

deodată e foșnet ciudat
printre prunii sălbatici
adunați în pâlcuri
la marginea oraşului
frunzele ţâşnesc din muguri
deja ruginii
se înalţă puţin
atât cât să speri
că au învăţat să zboare
după care încet încet
se aștern în tomberoane
şi se albăstresc

oraşul deja e albastru
e enorm e monoton
tot ce mai putem să facem
e să luăm frunză cu frunză
şi să le vopsim curcubeu
oricum e haos pe străzi
iar noi cei internați în spital
orbisem de atâta albastru
de atâta speranță
și ne aruncam entuziaști
de pe acoperiș
unul după altul

trec spitalele municipale în zbor
huruind şi ele albastru
bulevardele s-au urcat deja în pod
băncile s-au închis la culoare sihastru
polițiștii de pază îşi împing
chipiul pe ceafă

mormăim în biserici
greu la icoane
doar câte un cuc
își mai caută puii rătăciți
prin cotloane și străzi pustii

noroc că prunilor
li s-au interzis albastrul
şi frunzele au plecat haihui în cer
într-un ritual senil și confuz
pocnind din clorofilă
ca din bici un zbicer