Ciclul firesc al vieții sau vindecarea de frig

„Lasă dragostea să se topească în memorie și durerea în poezie.” Rabindranath Tagore

am încercat de curând să înot până la ultima zvâcnire de mușchi și de nerv ca o barcă fără vâsle prinsă în furtună apoi m-am lăsat în voia mării într-un ultim gest până la urmă un gest nărod recunosc atunci am văzut pentru prima oară pe fundul mării stelele cerului dormind ca niște flori cuminți laolaltă cu liniștea și câteva amintiri adunate noaptea de îngerii copii din râurile repezi care se tot rostogolesc din munți și sar de pe țărm până în adâncuri și marea lumina frenetic înspre profunzimea ei uneori până în măruntaiele pământului alteori chiar până la cer am tot plutit pe deasupra astrelor adormite și vântul stârnit îmi fura disperarea din ochi ca s-o piardă apoi aiurea și iar mai smulgea o bucată din sufletul meu  până când mi s-a făcut frig și am început să plâng de ciudă plânsul nu doare niciodată dar usucă ca o sirenă un glas străin îmi susura în ureche adormire se auzea monoton dormi, hai ține-mă. de mână și dormi și pleoapele îmi atârnau greu ca de plumb anevoios dar eu nu dorm mi-am zis sigur nu dorm să știi, ochiul îmi e viu și multicolor m-am smuls cu furie din mare și-am ajuns lângă tine pe cearceaful întins pe nisip dârdâind de frică dârdâind de frig abia am mai reușit să-ți șoptesc aproape mecanic cumva cavernos te iubesc, fă… de mor chiar dacă nu mi-a folosit la nimic și nici nu-mi va folosi mă vindec de frig

în noaptea aceea ai plecat să vezi unde au cuib puii de pescăruși care peste zi tocmai zburaseră pentru prima oară în viața lor stelele străluceau lin pe cer fără să știm la televizor un poet spunea că viața continuă oricum indiferent de gest