Despre gândul de dimineață în spital apoi despre călătoriile care îmi bântuie noaptea

în fiecare dimineață
stau în fața geamului murdar
pe un scaun
aici în spital
diminețile sunt deosebite
când ne trezim ne pipăim înfrigurați
apoi zâmbim și ne luminăm
ca atinși de grație –
suntem vii!

soarele se chinuie de fiecare dată
să răzbată prin sticla neclară –
întunericul din miezul zilei –
iar razele lui abia de reușesc
să îmi încălzească fața
aștept știind că
ceva mai târziu
îmi va mângâia tandru
durerea frica și soarta
apoi voi rostogoli
pe sub paturi
spre ziua de ieri
spre nicăieri

priveam stabilopozii stingheri
rezemați c-un umăr de mare
valurile se spărgeau
și se transforma în cristale
rare
mai știi cum fulgerau pescărușii
zarea netulburată de frici
și cum marea mă lovea
cu țipăt în tâmplă
să o despice
și de spaima ce umplea spitalul?

în fiecare dimineață privesc
cu neputință dar și cu sfială
cum mi se împuținează trupul
și cum mi se prelinge
timpul din clepsidră
picurând implacabil nisipul
rămas atât de puțin
apoi pașii mei timizi
te călătoresc toată noaptea
în speranța că îmi vei deschide
poarta