În speranța ca tu să te fi întâmplat

nu știu de ce
la bătrânețe
am început să strâng
toate amintirile inutile
amintiri fără importanță
dar pe care
într-un anumit fel
nu voiam să le știi
tot felul de nimicuri
de întâmplări
unele de-a dreptul ciudate
și greu de crezut
dar întâmplate
și pe care
le-am îngrămădit
și îngropat adânc
chiar sub vișinul
pe care îl știi
vișinul de lângă poartă
după care m-am așezat
pe scaunul alb
de sub salcie
și te-am așteptat
primenit
să te înfăptuiești cumva
femeia mea promisă
de ursitoarele
de la nașterea mea
promisă de soartă
chiar și de moarte
într-o noapte la bar

acum și nu înțeleg de ce
mă simt mult mai sărac
un dezrădăcinat
parcă aș fi un mănunchi
de foi de hârtie nescrise
prinse în grabă
între două coperți
apoi uitate pe un raft
și prăfuite

era noapte când
chiar ai apărut
străluceai toată
și în urma ta
flăcări albastre
flăcări ciudate dansau
te-ai uitat la mine
cu reproș
cu ciudă chiar
ca la o arătare
ciudată
m-ai chemat
la fereastră
să privim
și ne-am uitat
amândoi în noapte
cum se derulau
tot felul de întâmplări
și mă bucuram
ca un copil
cum nu m-am mai
bucurat niciodată
chiar dacă ușor ușor
înțelegeam
că ceea ce
ar fi putut să fie
nicicând
nicicând n-o să se
mai înfăptuiască
dar tot m-am întristat
într-un târziu
am izbucnit în plâns
un plâns plânsul acela
cu lacrimi în gât
am plâns
cât pentru o viață
apoi am urlat
așa cum
doar un lup orb
mai poate
un lup rănit mortal
și părăsit de haită
la marginea existenței lui
de fost prădător
unul necruțător
și sălbatic

după un timp
era deja întuneric
mut și mult
în fereastră
m-am întors spre tine
voiam să te implor
să te implor să rămâi
un gest inutil
și făcut târziu
eram singur deja
sprijinit de moarte
ca de un zid
sau ca de o poartă