Lupul alb, drumul și trenul de noapte

căutând să dea sens
zilei de azi
un om și un înger
zboară umăr la umăr
ca un întreg
chiar dacă fiecare
o face doar pentru el

un bărbat și o femeie
merg suflet lângă suflet
în sensul greșit
brațe și buze străine
îmbracă femeia tainic
predestinare
și drum abătut

eu îți adun
urmele pașilor
și cumva le aduc acasă
le spăl frumos
apoi le întind pe sârma
de uscat rufe
să se albească
și să nu le mai
recunoști
și să nu mai
miroasă a drum

după un timp
luna a coborât iar
pe pământ
m-am plimbat
cu ea la braț
toată noaptea
pășind peste apele râului
ca pe asfalt
în mine suna
ca într-un ecou
urletul lupului alb
rănit și el mortal
din dragoste amară
apoi noaptea
se dezbracă agale
în lenjerie intimă
de un roșu corai
și dintr-odată s-a făcut
liniște în șoapte

refac în minte
moartea stricată aseară
de un înger beat
și tot mă chinui
s-o reconstruiesc altfel
mai ales într-o
domnișoară sfioasă încerc
și oricât m-am străduit
mi-a ieșit de fiecare dată
aceeași târfă rujată strident
de necaz arunc cu portocale
în lună până obosesc

aș vrea să scriu un eseu
despre drumul pe care
îl străbatem zi de zi
să-i zicem destin
sau despre drumul
de sub pașii noștri
drumul care
s-a stins demult
și despre
trenul de noapte
ca rost răsturnat
poate și despre
sinucigașii
abia scăpați
de la moarte
transcendența
întoarsă pe dos
și inutilă
a lucrurilor
întâmplate
în loc de concluzie
adică, însuși Dumnezeu