Omul nou la prima încercare

de mult plecat am fost pe timp
și-n jos și-n sus cum mi-a fost scris
am uitat până și cum se pășește
sau cum de știe drumul să mă poarte dus
și nici nu știu de ce Dumnezeu
în mine biserici desăvârșește
șoptește Ezra nimănui

din mine nu mai cresc deja fântâni
nici lacrimi nici țipăt nimic nimic
doar întuneric
câteodată și liniște un pic
și-atunci îmi iau chitara și țip
sunete ciudate dintr-un alt tărâm
cuvintele plesnesc în urmă
aruncate într-o doară peste umăr
de vânt
poate ar fi trebuit să învăț
să desțelenesc
ochiul dintre nopți
sau din furtună

doi crini pictați în fereastra pitică
din căsuța de lut
ca două lumânări
apoi botezul din zori
ca să cobor a oboseală în albul lor
cu uluială

în mine am adormit copil
ținând în brațe strâns o lampă cu fitil
și o bomboană
spațiul trosnește lung în jur
a plictiseală
smerenii se tot strâng în mine
ca într-o catedrală
și trec din somn cumva suav
în noua toropeală
o altă viață poate
sigur o altă dimensiune
atemporală

– n-am reușit să mă clădesc nici până azi
ajută-mă Doamne să-mi fie mâine
vibrează a lene și a nefire
de zor doruri în mine