Poem despre un tramvai și despre pescărușii care își învață puii să zboare

Imaginea a fost obținută cu AI

Toate geamurile din lumea mea sunt vopsite voit cu întuneric mai mult ca sigur că lumina face mi-ar rău așa cum îmi fac diminețile fără tine – arunc la întâmplare brațele larg să te cuprind ca apoi să te învârtesc până când odată cu noi se vor învârtii și lucrurile care ne înconjoară într-un fel de dans teribil – prunii din cărțile mele vin pășind ușor hipnotic și ne împresoară apoi se opresc și se apleacă împotriva vântului și al frigului să ne fie pază.

O umbră s-a ivit brusc la fereastră și nu e îngerul meu și nici îngerul tău și nu e nici măcar tramvaiul menit să ne neliniștească somnul și să ne anunțe când se face miercuri când ne vom îndrăgosti unul de altul pentru prima oară ca apoi să mă înalț fericit agățat de luceafărul dimineții iar tu îți vei îmbrăca rochia neagră de doliu și îmi vei împrăștia cenușa de la balcon de unde vântul o să mă poarte peste tarabele și lumea din Obor.

Îmi plăcea să privesc pescărușii umflați de vânt care stăteau în povestirea ta pe blocul de vizavi și își învățau puii să zboare.