Au înflorit în mine prunii…

au înflorit în mine prunii
atât de înalt încât
cucii din ei ating cu ciocul
ochii lunii

la marginea satului
ţăranii îşi cară în spate câmpia
şi o urcă în mori
mori uriaşe ca nişte cetăţi
când se naşte în câmpie un sat
pământul se albeşte de trudă

nu-i aşa că ţăranii noştri
seamănă cu nişte copaci
cu crengile obosite de rod
picurând din ei alcooluri tari
par ca nişte stânci
așa cum scurmă ei orizontul pâinii
la însămânţarea brazdei
după răsăritul lunii
sau cum mitraliază pământul abia lucrat
cu boabe de grâu ca o ploaie de rod
nu-i așa că din pieptul lor
vor răsării lanuri înalte de grâu
înconjurate de ziduri groase de maci
și de sângele vărsat
atunci când vine vremea

în copilărie îmi plăceau fântânarii
şi poveştile lor ascunse adânc
în căușul palmei stângi
de fiecare data când spuneau poveşti
duceau mana în spatele cămăşii la umăr
și tare dragi îmi erau
cum se înşurubau în pământ
după vâna apei
şi când o găseau făceau o cruce
după care zideau o fântână
ofrandă dumnezeiască adusă vieții

tot cam pe atunci
de multe ori am simțeam nevoia
să ies la marginea satului
şi să trag în piept
aerul fierbinte al Bărăganului
renășteam
și de fiecare dată
mă întorceam acasă plângând
mă frigea în suflet focul câmpiei
și morții ei și miriștile arse
și copacii ei uscați
armata de pază la hotare
și lăcrimam
of Doamne cum mai lăcrimam
câmpia mea de dar

au înflorit deja în mine prunii
și au înflorit atât de înalți încât
cucii din ei ajung în cer
doar cu o singură batere de aripi