Câmpia în genunchi,  Poezie

Au înflorit în mine prunii…

au înflorit în mine prunii
atât de înalt încât
cucii din ei ating cu ciocul
ochii lunii

la marginea satului
ţăranii îşi cară în spate câmpia
şi o urcă în mori uriaşe ca nişte cetăţi
când se naşte în câmpie un sat
pământul se albeşte de trudă

nu-i aşa că ţăranii noştri
seamănă cu nişte pomi
cu crengile obosite de rod
picurând din ei alcooluri tari
par nişte stânci
așa cum scurmă ei orizontul pâinii
la însămânţarea brazdei
după răsăritul lunii
sau cum mitraliază pământul abia lucrat
cu boabe de grâu ca o ploaie de plumb
nu-i așa că din pieptul lor
vor răsării lanuri înalte de grâu
înconjurate de ziduri groase de maci
și de sângele vărsat când vine vremea

în copilărie îmi plăceau fântânarii
şi poveştile lor ascunse adânc
în căușul palmei stângi
de fiecare data când spuneau poveşti
duceau mana în spatele cămăşii la umăr
tare drag îmi erau cum se înşurubau
în pământ după vâna apei
şi când o găseau făceau o cruce
după care zideau o fântână
tot cam pe atunci
de multe ori am simțit nevoia
să ies la marginea satului
şi să trag în piept
aerul fierbinte al bărăganului
apoi mă întorceam acasă plângând
mă frigea pe suflet jarul câmpiei
și morții ei și miriștile arse
copacii ei uscați de pază la hotare
și lăcrimam, câmpia mea de dar

au înflorit în mine prunii
atât de înalți încât
cucii din ei ajung în cer
doar cu o singură batere de aripi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Scroll Up