Adam și Eva

(atâta zarvă în cer pentru o frunză uscată)

în singurătatea mea stă ascunsă
singurătatea ta care la rândul ei
ascunde o altă singurătate
și tot așa până ajungem la Dumnezeu
și bucata lui de lut înmuiată în apă
dar și la credința lui că nu-i bine
să fiu singur și flămând de spații
drept pentru care
într-un moment de rătăcire
te-a creat pe tine
dintr-o coastă de-a mea
de atunci și mai tare mă doare
când plouă, singurătatea

ne-a făcut pe amândoi mai ușori decât aerul
fără aripi și fără vreun rost
culegători de lumină
tot țopăind din astru în alt astru
până într-o zi când degetele noastre s-au atins
și carnea ne-a luat-o razna până la delir
Doamne și a început în cer o furtună
cum nu a mai fost niciodată
și nici nu cred că va să mai fie vreodată
tu picurai din sâni flacără vie
mie îmi creșteau sub tălpi sărutul blestem

deja ne uram de moarte
când între eternitatea promisă de el
și o îmbrățișare nebună
ai ales să fim muritori…
mulți nu știu că Dumnezeu
nu ne-a izgonit doar pe noi
ci și mărul și șarpele și restul lumii
acei nesătui și aprigi voyeuri

Categorii

Lasă un răspuns