Blues pentru întunericul lovit de parbriz

mă strecuram
în noapte și în tine
pe furiș
și eram tot numai teamă
şi eram numai șoapte fierbinți
și de atâta bucurie
mă înălțam și zburam
era în ianuarie
și întunericul se lovea violent
de parbrizul mașinii
în timp ce goneam împreună
pe autostradă ca printr-un tunel
spre caisului doi
spre casa noastră

îți mai amintești
când te-am luat
prima dată de mână?
și cum am hoinărit
pe străzile pustii
și cenușii ale orașului
sau cum te-am lăsat
la intrarea păzită
la târgul de Crăciun
stăteai parcă sprijinită de vânt
puțin stânjenită
poate și temătoare
că n-am să mă mai vin
și am ieșit cu mâinile goale
nici măcar
o floare nu am găsit?
întârziasem deja
şi veneam spre tine timid
aș fi vrut să te îmbrățișez
dar mi-a fost teamă
teama aceea de adolescent
să nu cumva să te sperie
și să fugi
și cum am plecat amândoi bucuroși
spre Unirea
la stația de metrou
deși era una la doi pași
iar în urma noastră
se târau cu teama
de a nu ne lovi
umbrele noastre îmbrățișate strâns
o, câtă nebunie
și atât de greu de descris!

acum nu înțeleg
de ce ne tot certăm
mai bine scrie-mi versuri
sau dacă nu
prinde-mă de suflet
ca de rever
şi cuvinte desfrânate
să ne șoptim
până se face târziu
și mai știu
că cel mai mare rău
ne-au făcut și încă ne fac
cuvintele nerostite
care se tot adună în noi
şi mai știu că amândoi
tânjim doruri multe
doruri care dor
și că lacrimi multe
amândoi am stins
în pumni
și nopți nedormite
multe am mai strâns
dar și cât de dulce-i îmbrățișarea
când ne împăcăm
și cum ne înălțam nebuni
până în cerul
de deasupra cerurilor
așa cum nimeni
încă nu ne-a ridicat
ce de freamăt de aripi
câtă lumină și cât foc
pe la subsuori
și sânul tău întinerit
mă soarbe strop cu strop
și o ploaie grea
și bătăi de aripi
îmi biciuia trupul
la nesfârșit
și trupul meu
deja bolnav și istovit
se tot împuțina
vai, ce herghelie nărăvașă
de fluturi mari
și păsări mici
sau păsări mari
și fluturi mici
nici nu mai știu

ca apoi iar să pleci
cu zgomot surd de pași
de pași pășiți nervos
pe drumul de piatră
sau pe drumul de fum
umbra ți se tot prelingea
prin crăpăturile din drum
dar nu reușea
să te țină în loc
prea mult
și iar plângeam

sute chiar mii de altare
pe brânci în sare am săpat
și de fiecare dată când frânt
mă întindeam pe pat
se scurgeau în mine dureri
dureri din răni de fluturi
dureri din răni de cerbi

deodată în cer
s-a deschis o poartă
prin care se prelinge în noi
un alt început poate și
o altă soartă