Caisului doi locul bucuriei și-al morții

Caisului doi, locul unde cade ghilotina
peste sufletul meu și-l desface în două
unde scaunul alb din plastic
se gudură de piciorul meu
și lătră furios spre poartă
eu am crezut că pe tine te ceartă
așa cum făcea Bala câinele meu
când era tânăr și-l părăseam

noapte de noapte dorm același vis
cu o femeie frumoasă care îți seamănă
și un bărbat cu părul cărunt
și care s-au întâlnit ca din întâmplare
el i-a spus femeii că în fiecare an vine aici
că are amintiri cu femeia pe care a iubit-o
și care l-a părăsit
vine să-i caute urma uitată în grădină
și când obosește se-așază în scaunul alb
scaunul ei apoi încercă pe-o coală de hârtie
să-i deseneze chipul
apoi îi întinde portretul abia terminat
uite-te și dumneata cum îți seamănă

apoi femeia îi spune că și ea vine
și stă în scaunul alb scaunul ei
ca să-și amintească cum privea
după cuci, prietenii tainici ai bărbatului ei
despre care acesta a scris în multe poeme
și eu am scris poezii a oftat bărbatul cărunt
care dintr-odată îmi seamănă mie
și nu știu cum poate așa a vrut Dumnezeu
mâinile lor s-au atins mâinile noastre s-au atins
și-o forță teribilă i-a împins
unul în brațele celuilalt
ce prost ești îi șoptea ea repetat
apoi au început să se facă mici, mici
până când așa îmbrățișați
s-au pierdut în țărână

ce vremuri, mai știi?
mâna ta îmi trecea prin ochi
ca să se așeze apoi cuminte
într-o urmă de vânt
într-o cută de timp umilă
strivită în vis
apoi dormeam unul în celălalt
restul morții noastre
și nu ne mai era frig
și ne țineam cu disperare de mână
să nu ne mai pierdem iar și iar