Mașinăria infernală de sub pilota galbenă ascunsă în rai

„Am să-ți spun bună seara, deși va fi zi”
Ca un fum de ţigară, sufletul – Adrian Păunescu

ceva ca o mașinărie infernală
ticăie în oasele mele
încă de când m-am născut
niciodată nu m-am temut
în fiecare zi merg mai departe
ca și cum aș fi nedestructibil
mai știu sunt sigur că în suflet
am un pendul
el mă ajută cumva să țin ritmul
atâtea poeme pe cuvânt
atâtea iubiri și atâtea lacrimi la zi
și-atâtea beții cu zare
pe minut – infinit

important este poetul
în arhitectura acestui mic univers
se spune că doar poeții revoltați
sunt importanți
mie îmi plac doar acei poeți care se zbat
ca ziua de azi să fie
ziua de ieri și vinul mult bun și alb
și ca femeia dorită
să-i fie un dat
așa cum mai importanți mi se par morții
morții din neam
și cum bântuie ei prin podurile
sufletelor noastre
ca niște umbre de soldați
și cum poartă ei cimitirele în cârcă
și lumânările sub braț

cineva mai glumeț
m-a dezbrăcat în somn
și m-a lăsat așa pe stradă
în orașul încă neterminat
am tot rătăcit somnambulic
până am uitat și s-a făcut iarnă
și m-am crezut deodată zeu
și stăpân peste rai
asta până când
mi-a înghețat gândul și nasul
și am plonjat sub pilota galbenă
direct din tramvai
– mai degrabă ideea de tramvai –
doar ochii mi se mai văd acum
așa cum am mai spus cândva
ochiul este
cel mai important organ
al corpului uman
ochiul bălai