Fă-te piatră și rostogolește-te

am construit în noapte
un pod din lacrimi
lacrimi grele
exact între sânii tăi
și nu știu de ce
îmi este frică
să pășesc pe el
întind piciorul
vreau să fac un pas
e chiar primul meu pas
dar mi se face teamă
că aș putea să te pierd
călcând greșit exact
peste ce te doare
și nu mai pășesc
și cade și cerul
și plutesc în noi
lumânări stinse
încerc s-o iau
cumva de la capăt
și fac iar primul pas
uf, raiul meu e deja iad

ard stelele pe cer
ca niște candele întoarse
vin copiii și-aruncă în ele
cu bulgări de zăpadă
apoi vin și feciorii din sat
cu târnăcoape și lămpașe
să caute comori în poiana arsă
croncăne în salcâmi
sute de ciori

sunt atâtea ecouri
iubito în cer
înfipte adânc în păsări
păsări de fier
iar cuvintele noastre
se prefac
în gloanțe de oțel
în șrapnele morții
și nemilos ne lovesc
în suflet în soartă
peste ochi
iar degetele
degetele obosite
de așteptare și ger
se lungesc
cât noaptea de lungă
ca un poem
cel mai bun poem
pe care îl aștepți
de-o viață
și care nu mai vine

aș păși pe el
cum ți-am mai spus
aș face chiar și alt pod
m-aș tăvăli
prin iarba cosită
de tine în alte zori
iarba de lemn
dar iarbă nu mai e
hai, fă-te piatră îmi zic
și rostogolește-te
la picioarele ei
până i se face târziu
ca în final
dragostea învinge, ce zici
așa cum scrie și în cărți
zăpezile stau bolnave în cer
bolnave de întuneric
și de rece
și nu vor mai ninge
iar în odaie îmi sunt fluturi
fluturi mari
fluturi curcubeie
fluturi care nu mor
fluturi nepereche
și e atâta tăcere în lume
și nu știm de ce
și doar glasul meu
se mai aude
încet poate prea încet
încet, încet