Flori de cuc

de cum se lasă întunericul
încep să tai drumuri în ochiul de sare
șuvoi lacrimile ne plângeau
ca niște bocitoare

niciodată nu am înțeles
de ce mă întrebai
dacă știam că ochii tăi
încă nu au văzut lumina
că au fost atinși la naștere
de îngeri cu aripa
și s-au stins pentru
și asta pentru că așa a fost scris într-o carte
eu tăceam și dormeam mai departe
cu capul lipit de subsuoară
o, sânul tău stâng
ca o pasăre măiastră
care lumină?

purtam în suflet atât de multă rană
și o dragoste cruntă
– de câte ori striveam
lumina pietrelor mă clătinam
și din mine cădeau fluturi.

mai știi cât de mult ne-am iubit
carnea ne era foc și durere și chin
încă te mai vreau noaptea
cuibărită în mine
pe umărul meu atât de fragilă
așa doar suferim
și ni se face foame și sete și frig
și nici nu mai pot să mă înalț
și suspin

poate de prea multe ori
m-am crezut egalul lui Dumnezeu
știu, ce blasfemie
și atunci cădeam din cerul închipuit peste livezi
ca o umbră de fum
dar de cele mai multe ori mă plângeam
și muream pe furiș
să nu cumva să mai simt
dorurile din suflet
mai rele chiar decât moartea