Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (XXXV)

(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul pe de-a-ndoaselea al unui păcătos”)

Câteodată mă strecor pe sub carne și dorm somn bun apoi mă părăsesc și mă așez într-un colț al sufletului unui prun și lenevesc în moliciunea gândului lui îmi e atât de bine apoi vine și prunul și se așază într-un colț în sufletul meu până când ne contopim și deja nu mai știu dacă eu sunt eu sau sunt doar prun.

Ne naștem mai degrabă material de joacă în mâinile sorții și suntem tot numai plâns și stăm cu el înfipt în gât ca o gheară până când murim și atunci un alt plâns ne va însoți în pământ pământul din care am fost născuți într-o clipă de grație ca apoi din ce în ce mai des în noi creștea aspru întunericul și cum nu mulți dintre noi strălucesc și atunci cei care o fac luminează și dincolo de moarte poate ar trebui să ne lipim toți morții lumii de sufletul lor și astfel să devenim cu toții un astru puternic cel mai puternic și să le luminăm și visele și somnul și toată viața celor vii să avem un rost acolo în moarte în schimb ne chinuim toată viața și toată moartea mai ales să-i acoperim cu noroi, cu blesteme și ură îi așteptăm în întuneric să-i lovim cu furie și în vrăjmășie suntem bestii îmbrăcate în carne și piele de om ieșim din întunericul sufletelor noastre pe furiș și înnegrim aerul din jur să fie așa în ciudă numai beznă de-ai știi că e prea multă învrăjbire în lume încât poate ai simți altfel cu inima și uite cum spațiile se mută continuu se întrepătrund sau se dilată strivindu-ne într-o fluturare de aripă pe care Dumnezeu a vopsit-o verde rece din greșeală of, cum aș vrea să înnod timpul să nu mai curgă să pot iubi de-a-întregul mai ales așa cum mai vreau și ca vântul să sune duios și ca lumină frumos colorată  să-mi umple văzul dar cred că pentru asta este deja mult prea târziu și cum îți spunem mereu eu am murit și prin lume bântuie părerile mele de rău care mi-au îmbrăcat chipul plânsul trupul defect dar întreg.