Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (XXVII)

(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul pe de-a-ndoaselea al unui păcătos”)

Încă te mai aud în gând în timp ce pereții strâmbi se năruiau peste mine s-a făcut liniște apoi s-a făcut și miezul zilei și am fugit.

Puiul de cuc ținut la subsuoară ca pedeapsă și nu ai cum să nu speri că Isus a avut dreptate că niciun om nu a fost născut și menit să sufere și că iubirea e leacul tuturor năpastelor ce ne încearcă  dar și căința și ăsta e și motivul pentru faptul că mă aflu într-o continuă penitență chiar dacă în adâncul ființei mele bănuiesc că șansele de a fi iertat sunt mai degrabă nule și ar trebui să se vadă cu ochiul liber în schimb mă încăpăținez să cred și asta mă ucide mă subțiez cu fiecare clipă de tăcere din partea ta mă simt mereu ca o barcă în larg fără vâsle totuși toată viața mea am fost lipsit de vâsle și de multe ori am încremenit în soartă sau am fost purtat de puhoiul vieții și lovit de toate năpastele întâlnite cuvintele aproape m-au părăsit toate repet întruna numele tău să nu-l pierd să nu-l uit Liublia, Liublia, Liublia… și de atâta încordare aproape am orbit, dă Doamne cu parul și mă ia.

Oglinda răului e ca și cum m-aș privi în ochi cu o privire nătângă dar și cu multă nepăsare, prea multă.

Acum eu la marginea vieții bălăngănindu-mi picioarele betege pe deasupra drumului de pământ sau împrăștiind țărână fierbinte peste cuiburi de cuci peste prunii din gradină eu bărbatul agonic poetul bolnav și bătrân exemplul ratatului cu ștaif și uitat, eșuat de-o vreme pe Caisului doi și tot alunec pe soartă ca pe tobogan uite cum îmi caut viața cu amintirile ei cum te caut pe tine tot cotrobăind  prin ungherele minții încordat ca o panteră la pândă și nu mai regăsesc nimic nici păsările nici prunii nici timpul trăit doar o fotografie alb negru cu tine dansând în grădinița de flori în timp ce smulgeai buruienile și nimic nu poate frânge timpul greșelii acum doar regrete tardive și un potop de lacrimi și foame de aer și mă sufoc și nu mă mai voi mântui cum cred că de fapt nici nu merit.

Religia disperării și noi doi măsurându-ne rezistența și puterile ca într-un Skanderbeg al voinței eu am pierdut cu mult înainte chiar de a te cunoaște.

Trăim separat aceeași poveste și ne lovesc peste față și suflet aceleași tristeți și ne plâng ochii același dor năuc stăm ca doi copii nărozi cu privirile încremenite fiecare pe peretele lui sigur nu ne folosește la nimic nu ne crește nimic în plus cum nici nu ne mai pică din ceruri la ușă un alt iubit o altă iubită și nici nu văd cum am putea să ne vindecăm unul de altul suntem înlănțuiți într-o îmbrățișare ca un eveniment cosmic cu o putere mistică greu de bănuit ar trebui deja ca tu să fi ajuns în timpul meu unde trupul mi se fantomizează între marginile subțiri și șubrede ale ferestrei tale de la dormitor nu-ți fie frică doar te bântui și te privesc.