Câmpia în genunchi,  Poezie

Mi-e dor de noi

îmi amintesc cum îţi decojeam sufletul
foaie cu foaie
îţi tot dădeam la o parte
iubirile trădate frustrările furiile
până te-am găsit
undeva într-un colţ speriată
nu ştiu de ce
m-ai luat de mână
să mergem mi-ai zis
iar eu nu ştiam unde
şi deodată cumva am murit
moartea aceea
care nu ni se întâmplă niciodată
şi unde cuvintele nu se rostesc
se înfig adânc și dureros
în oase

mi-e dor de acel tu
mi-e dor de vechiul eu
prea multă tăcere uite, desparte

tu eşti tot mai singură
eu tot mai bătrân mai bolnav
prins între pereţi ca între scânduri

mi-e dor de tine
şi asta mă doare
prea mult mă doare
și mult prea tare

4 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Scroll Up Scroll Up