Mic tratat de traumatologie sau cum să te ascund în cerul meu șapte

de-o vreme
îmi cresc tumori în corp
ca niște flori negre tăcute
iar când înfloresc
dau buzna în ochii miopi
și se înalță de sub frunte
spre ceruri mohorâte
de burnițe reci și tăcute

de câte ori am timp
alunec pe tobogan
până la tine în uter
și mă entuziasmez
până la unghii
în mintea mea
minte bântuită
de fantome cu ciucur
în straie de sticlă
păsările mute tot pier
în foc

mă zbat de-o viață fără noroc
fără să-mi dau seama
că întunericul mă tot străpunge
prin ochiul meu stâng până în cer,
cui să mă cer?

am văzut cai sălbăticiți
înveşmântaţi în oameni
unii aveau aripi alții zăbale
privește-i cum se luptă cu vântul
și cum zuruie pietrele în aer
din spital fluierau moașele bătrâne
la câinii de sub lună
sau la vrăbiile de pe sârme
pe gard atârna o corabie nebună
cu pânzele ferfeniţă
și timona borțoasă și zăludă

tu dansai la bara de fier
în timp ce îți îndesam obscen
în chiloți boabe de linte
nu știu de ce
dar afară
batalioane de strunguri
în salturi mortale
aruncau cu bucăți noduroase de șpan
în prunii albaștri
sau în vechile hambare
cum mai chiuiau a moarte năuci
fluturii negrii cu capul chilug
peste casele pitice zburau ziare vechi
săreau piulițe de fier
în aer
fierbinți înroșite în foc
nu mai este loc iubito de vreun troc
cad peste noi râuri secate
viruși ciudați și haine tărcate
uite cum curg de pe noi toate
lascive zilele noastre
ce zici,
dăm o fugă în cerul din spate?