Ultimul poem de dragoste scris în spital

și-a băut timpul meticulos
secundă cu secundă
în cârciumi murdare cu zgomot și fum
până nu i-a rămas nimic
și-a cheltuit până și unghiile și harul
dar mai ales femeile una câte una

l-au găsit într-o dimineață
lipit de o bancă în parc
hainele îi erau ude și rupte în fâșii
era doar piele şi doar păr
mirosea greu a urină
a alcool
a medicamente şi spermă
a om sărac și murdar

l-au internat în spitalul municipal
cu noi în salon
mai întâi l-au spălat
cu furtunul
apoi
l-au aruncat în fața ușii
să ne ștergem pe el
de câte ori vin să ne facă injecții
asistentele își curăță pantofii
de părul lui de pe piept
și el se lățea de plăcere
și se făcea tot una
cu spitalul
cu paturile de fier
cu ușa
câteodată ofta
chiar a și râs
când i-a trecut cu roata căruțului
asistenta șefă
peste buza de sus

într-o dimineață nu l-am mai văzut
am presupus că i s-a împlinit soarta
și a plecat
cineva a zidit o scară
între spital şi cer
şi când ni se face timpul
ne înălțăm fericiți
către nicăieri