Un altfel de eseu despre tristețe, neprihănire, ură și bluesul meu despre un hidrant roz

… în fapt acest text este un fragment din Proiectul 510019 Liublia, ea zice Lușca, eu i-am zis Liușka, toate trei nume sunt corecte și până exact acum când am terminat cartea am crezut că ea reprezintă cea mai mare năpastă, ca un blestem al lui Dumnezeu și de fapt este cea mai mare bucurie ce mi s-a întâmplat!

despre tristețe nu poți scrie decât din interiorul ei și din ea nu ai nicio șansă să scapi, ca s-o înțelegi trebuie mai întâi să fii cuprins de ea dar în acel moment e deja târziu

i-am scris de curând femeii pe care o iubesc: „cred că voi pleca curând, Liublia sunt foarte obosit, uit prea multe lucruri și am o tristețe grea cum nu am mai avut și care mă copleșește cum nu am crezut și nici nu mi-am închipuit că tristețea poate să ucidă și că e atât de rea dar mai ales că e cea mai perfidă stare care ți se poate întâmpla, îți amorțește instinctele toate apoi te sufocă lent ca un șarpe care te încolăcește și apoi te strânge și te sufocă, ca poet am crezut că tristețea înnobilează în special bărbatul, greșit! cel mai grav e că nu te mai poți împotrivi, că nimic nu te mai revoltă că devii inert și vegetal ce este mai trist e că omul prins în ghearele ei nu îngrijorează pe nimeni nici măcar pe cei apropiați lui fiindcă el lasă impresia că este viu dar nu e așa și timpul mi se topește și picură ca țurțurii iernii și e mereu prea târziu…

la un moment dat tristețea devine flămândă și e tot ceea ce ne înconjoară nu mai există spațiu nu mai existăm cei mai mulți cedăm definitiv și plecăm din viață fără rămas bun fără păreri de rău ca niște străini oameni fără umbră unde focul tinereții tale se împletește cu fire din părul meu alb în noaptea în care cerul și-a aprins toate stelele lui poate a fost noaptea de sânziene nu mai știu și unde îngerii călători poposesc înainte de rai în cârciuma mirosind a renunțare și îmbrâncită de soartă în calea drumeților unde alcoolul se hrănește cu puținul de voință care mai pâlpâie în noi în timp ce toți ne chircim temători în singurătățile noastre ca într-o carceră și ne ascundem stânjeniți fiecare cum poate secretele dar mai ales rănile vechi cicatrizate

în mintea mea rula de fiecare dată păcatul pe un ecran uriaș, viața și carnea îmi cărau întrebări nedeslușite încă de nimeni și mă înroșeam tot de vină deși mă mutasem de ceva timp în inocența și inima ta amândoi neputincioși și cu sufletele înspăimântate de frica rutinei și cum plonjez în fiecare noapte în sângele tău ca picături mari din mine să plouă în patul nostru poate stropi de vină poate că sunt un pudic înfricoșat de dorință sau doar sufocat de lacrimi și de orgasmele promise dar și sub greutatea condamnării acestei cărți pentru a se preface în îngeri cruci și flori și așternută peste pieptul meu ca un mormânt

se spune că în ultimul minut al vieții vom primii toate răspunsurile și că e momentul în care conștientizăm cât de puternici și speciali suntem ultimul minut al vieții sau cascada transcendenței acceptarea și înțelegerea a ceea ce ne-a fost menit să facem ca fărâme de lut modelați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu

______
(n.a.)pe bună dreptate că mă veți întreba despre bluesul și hidrantul din titlu și de aceea e bine să știți că bluesul se aude continuu în mintea și sufletul meu și e de fapt un plâns fără sfârșit și deloc bărbătesc iar hidrantul e în barul din satul meu unde îmi ostoiesc durerea în alcool și unde se vor întâmpla poemele din cartea aceasta în același bar e și un tonomat vechi de unde ascult din când în când blues…