Adagio

întotdeauna mi-au plăcut umeri tăi triști
brațele atârnând a lene obosite de nuntă
buzele crăpate de dorință
pielea nădușită cum mirosea mereu a frumos
a femeie
încăpeai toată în sufletul meu
așa cum dormeai într-un colț
cu capul rezemat de liniștea din mine

ești dragostea mea de sfârșit, știai?
vei înflori divin sub mângâierile mele
sânul tău stâng copilul meu
ţi-l voi înlănţui cu săruturi și sare
și-n cartea cu poeme am să-l așez
la presat ca pe o floare

am să te ascund în căușul palmei mele
ca într-un fruct
și am să te acopăr cu uimire şi-un sărut
să nu te pierd și nimeni să te fure
să nu înflorești să nu te înalți
în alte braţe reci străine
am să te prefac în vin apoi în pâine
sălbatic am să mușc din tine
și vinul am să-l sorb pe tot
cu multă gingăşie în neştire

eu zic să zbori cât încă mai ai aripi
să nu sfârșești în brațele mele ca în lanțuri