În peisajul eclectic al postmodernității lirice, Petre Ioan Crețu practică o poezie autoreflexivă și dominată de un imagism bogat. Raliat optzeciștilor prin asimilarea unei poetici disponibile spre nou, spre experiment, ludic și ironie, poetul își asumă singurătatea și singularitatea în cadrul generației, fiindcă publică mai puțin, în raport cu ceilalți, fără a se îndepărta totuși de gravitatea și însemnătatea actului poetic. După etapa unui început efervescent (1976-1983), când publică versuri în ,,Contemporanul”și ,,România literară”, urmează un destul de lung intermezzo de tăceri sfredelitoare, pentru a concretiza ulterior aceste preocupări poetice, de o puternică intensitate, în Poemele săptămânii uitate (2014), Câmpia în genunchi (2016), Ucigașii de vise (2018). Definit de…