Petre Ioan Crețu

nu aveam de unde să știu că scăpătatul soarelui chiar poate fi un sfârșit și de-ai ști câtă liniște am simțit când ultimele respirații roșii al unui soare bun îmi atingeau fața și ochii și trupul demult îmbătrânit parcă la nesfârșit… la nesfârșit… și cumva am pierdut sentimentul de acum trecutul prezentul și viitorul întâmplându-se deodată fără sfârșit ca apoi să mă dezmeticești brusc ca o pală rece de vânt lovindu-mă în pântec și rece am simțit fiorul cărnii într-un spasm cumplit atât de inutil totuși înaintea neclintirii a veșniciei și a nunții dintâi adevărata nuntă, îmi spui și amândoi ne sprijinim brusc de aerul din jur ține minte acest…

unde fragilitatea noastră în timp ce ne privim pofticioși cu ochii scânteind a dorință apoi iasomia albastră a lui Woody Allen cum se insinuează în mintea noastră flămândă și perversă și deja nu mai este destulă lumină în ochii adormiți și căprui îmi spui că doar ce abia a început facerea noastră și că ne învecinăm cu neantul hăul căscat între coapse și toată harababura asta care ne înconjoară atât de specifică și cumva nouă e doar dezvelirea voluptoasă a tainei pulpa piciorului aburind sau gestul unic al sacrificiului

facerea lumii a început prost gândurile lui Dumnezeu adormite-n piatră dorințele născute deja moarte să se facă lumină a zis Dumnezeu și nu știu cum s-a făcut brusc noapte in sufletul meu supraviețuiesc cumva ca apoi întunericul să mă împresoare cu frigul și spaima lui tam tam tam ram tam tam bolborosea pustiul nu-i bine i-a zis lui Ezra Dumnezeu și nici nu știu ce să mai fac rupe papirusul și hai s-o luăm de la cap

despre cum Dumnezeu despică cerul cu mâna și desparte gândul de vis și desparte apele de pământ și desparte dorința de trup și desparte oaia de lup apoi femeia abia născută mă va părăsi pentru cel de-al doilea adam încă nenăscut nu mai strălucește fluturele prins și ascuns cu spaimă și milă în căușul palmei de moartea care oricum va veni la sfârșitul zilei oare de ce tremură frunza în lumina fricii gândul meu proscris alfabetul durerii care stă să înceapă în cea de-a doua zi este facerea de astăzi pe care Ezra va trebui s-o scrii

și dintr-odată sunt și tu nu prea știu cum dar m-am trezit de dimineață cu gustul tău în mine amândoi într-un singur trup și mi-a plăcut relația asta îmi dă o stare ciudată ca și cum corpul îmi este invadat de-o ceată de îngeri barbari la prima generație zburători degenerați în păsările nopții apoi se arată Azazel încătușat, zeul deșertului și al morții și dintr-odată a izbucnit în câmpie focul și iar îți simt coapsele și sânii și știu înțeleg și reușesc să trec o altă noapte ca o altă moarte dintr-o altă viață într-o altă moarte nefiresc dar cel mai mult mă chinuiesc copiii tăi niciodată născuți viitorii îngeri…

vântul înghețat focul stinge Ezra, vom trece împreună râul zice Dumnezeu care tocmai realizase că nu mai are vreme nici el nu înțelegea cum dar, așa deodată a început să-l strângă timpul pe la subsuorile cămășii sale dumnezeiești vom trece și râul dinspre malul întunecat ca să faci apoi lumină, Doamne voi hrăni lupii înfometați cu frica din sufletul meu șoptește Ezra un copil al uimirii înspăimântat de rolul lui în facerea lumii hai să ne oprim din lucrare s-o punem în așteptare și mă voi întoarce atunci când mă voi simți în stare să înalț omul până la cer e deja multă plictiseală în rai cei doi stau veșnicii…

uf, eu nu reușesc să te înțeleg tu nici măcar atât și nu știu cum să continui și cum să mă mântui și nici timp se pare că nu mai am hai să încheiem acest început să-l ducem până la capăt e ca și cum noi am construi lumea lumea asta nebună uite această aripă de înger nenăscut e mai mult decât un întreg mai îndrăzneață decât zborul în sine e lucrarea noastră ultimă care ne va reconstitui și ori de câte ori vrem doar întindem mâna… copil al nemișcării zămislit de timp – Cristos de la picioarele lui țintuite în piroanele vinei se va reconstrui lumea a zis Dumnezeu…

Notă: Desenul este o reproducere după o imagine de pe net de fiecare dată partea uluită a trupului meu se întoarce la naștere la căruța cu două iepe negre fulgerând câmpia a frică și moarte și tata mâna caii cu părul în vânt cu focul în mâini și-n ochi ca un bici di! Iepele mele di! te auzeam cum îți bate inima și cum plângi, moarte te auzeam din pântecele mamei chiar de la început și nu știu de ce dar mă bucuram poate unde nunta mea și pământul promis deja construiam ziduri apoi o casă și un copil scrie Ezra scrie și cum am ucis pasărea purpurie din celălalt…