Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (IV)

(Fragment din romanul „ADHD. Jurnalul unui păcătos”)

Cine poate vorbi în numele nostru Poetul sau poate Preotul sau poate chiar Înțeleptul și nu e nimic retoric în această întrebare și nici nu îndrăznesc să răspund la această întrebare și nici nu-i văd rostul nici al răspunsului dar mai ales al întrebării totuși ea întrebarea nu-mi dă pace mi se pare că cineva trebuie să vorbească în numele nostru al celor duși și fără posibilitatea reîntoarcerii să vorbească în numele spaimei trăite și experimentate clipă de clipă cumva mi se pare și nedrept așa că am început să născocesc anumite mișcări și gânduri sperând descoperirea tainei metateoretică în înțelegerea dualistă a firescului și a absolutului și care să-mi permită să mă locuiesc iar să prind rădăcini și putere și spirit să mă întrupez chiar dacă sunt doar un călător un suflet rătăcit în asprimea întunericul și frigul morți totuși ce voi face în cazul în care chiar voi reuși?

Cumva eu alergând înaintea sunetelor și a întâmplărilor și a cuvintelor a necuvintelor mai ales poate am înțeles că mi se întâmplă ceva care îmi va schimba definitiv și încă odată destinul așa cum mi s-a mai întâmplat în toamna lui 91 sau și mai frumos că am primit un cadou o bucurie mare de la Dumnezeu cu puțin înaintea morții cu care m-am împăcat deja încă de la apariția nepotului și tot timpul pe care îl trăiesc acum e un bonus trăiesc cumva pe datorie iar Liublia a apărut într-o răscruce a vieții între satisfacția recunoașterii mele ca om ca scriitor ca poet mai ales tocmai ce am primit premiul cartea anului, a primit și Liubli premiul cartea de debut și tristețea care m-a cuprins atât din cauza pandemiei și a erorilor în lanț ale autorităților pe deoparte și singurătatea mea ca și colegă de viață și dormitor pe care inițial mi-am asumat-o dar care deja m-a copleșit iremediabil ceea ce nu e fără de margini este spunea Nichita de care ți-am tot povestit de-a lungul timpului și a pașilor făcuți pe Calea Victorie cum și ceea ce nu e pretutindenea sau ceea ce nu e fără de Timp toate sunt și vor fi o veșnicie cum și dragostea mea o simt fără de moarte ca un punct cardinal fundamental al vieții mele ca și cum însăși existența ca existență ca factor divin ar depinde de dragostea mea și cum te-am prins de mână deși abia ne-am cunoscut ca și cum ne-am știi de la începuturi și cum ne plimbam pe Calea Victoriei până la monstruosul târg de Crăciun al lui Nicușor lângă muzeul de istorie cu al lui pom făcut din sârme și scânduri cel mai oribil kitsch întâmplat și văzut până acum și cum pe tine nu te-a lăsat să intri nu te vaccinaseși iar mie îmi era teamă că nu o să mă aștepți chiar dacă nici acum nu-mi dau seama de ce am intrat mai ales că a fost cu plată și ce bucuros am fost când te-am găsit exact unde te lăsasem să aștepți apoi am mers la stația de metrou de la Unirea eu îmi lăsasem mașina la intrare în București și brusc mi-am adus aminte de vorbele sfântului Augustin „Însă ce e mai aproape de mine decât mine însumi? […] Eu unul în orice caz mă străduiesc în această privință și mă străduiesc în privința mea însumi. Am devenit pentru mine însumi un pământ neprielnic și care îmi cere nespus de multă osteneală.” în timp ce am fost cuprins de o dorință carnală cum nu mi se mai întâmplase din adolescență și cât de încurcat eram și teama ca nu cumva să observi și nici acum nu înțeleg și de ce nu te-am luat cu mine acasă.. uf, trupul meu de cal bătrân cui mai cară în cer tutun?