Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (XVII)
(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul alandala al unui păcătos”)
Întâlnirea cu mine de fapt întâlnirea cetitorului acestor pagini și dacă cercetarea lui este onestă și profundă dincolo de multele învelișuri care îmbracă conținutul cărții va întâlni haos întuneric și frig dar și iluminare.
Anul trecut în salonul unu de la etajul trei al spitalului municipal, dintre miile de gândacii care foșcăiau pe albul murdar al pereților unul dintre ei atrăgea atenţia era cumva mai leneş mai încet… stătea sprijinit în antene şi visa uneori recitam amândoi poeme alteori se agăța de un strop de var și rămânea suspendat ceasuri întregi mi-a prins bine prietenia cu el pentru că ori de cate ori aveam dureri venea lângă mine cred că îi făcea și lui bine cred că se hrănea cu durerea mea şi asta mă făcea să fiu mândru de boala mea aveam și un sentiment de responsabilitate mă simţeam în sfârşit util foloseam și eu la ceva i-am zis Vasile și în scurt timp a devenit iubit de toți bolnavii din salon am început să ne simțim cu toții mai bine iar gândacul creștea ca făt frumos în poveste și noi eram bucuroși și mândrii că a dat norocul peste noi și avem în salon o aşa minune de la Dumnezeu. Vasile a crescut mare elitrele îi străluceau printre paturile de fier de parcă erau lustruite cu ceară şi lumina strălucirii lor umplea tot salonul nici nu mai aprindeam noaptea becul și drept răsplată m-am chinuit trei zile să-i scobesc cu o şurubelniţă un locaş confortabil într-o crăpătură din zid acum nu mai se ducea din pat în pat interacționa cu durerile noastre direct din perete le pipăia le mustra şi le făcea albastre. Deja durerile noastre nu-i mai ajungeau în ciuda faptului că noi ne străduiam să suferim mai mult mai intens apoi din vizuina lui nu ştiu cum a început să se hrănească şi din alte saloane acum aproape că nu ne mai băga în seama doar așa dimineața să se încălzească și ne era ciudă și sufeream mulți am intrat în depresie ne loveam cu capul de patul de fier bolborosind neîncetat că de ce și lui Vasile nu-i păsa ori nu înțelegea ce se întâmplă e adevărat că genul ăsta de boală de care sufeream noi cei din salonul unu îl neliniștea îl făcea să tremure și să aibă mâncărimi pe spate când m-am externat la despărţire abia a mişcat antena dreaptă şuie și puțin beteagă din născare am plâns pe tot drumul vreo trei ore până când am ajuns acasă.
Azi după la aproape un an de când a apărut Vasile în viața noastră a trebuit să mă internez din nou boala revenise violent o boală rară de sânge și deja ajunsese la măduva oaselor şi primul meu gând a fost la Vasile și pe când mă apropiam de spital cineva mi-a zis că a murit gândacul de leac pentru că fără ca nimeni să-și dea să-şi dea seama vizuina devenise prea mică şi din lupta asta surdă dintre Vasile şi zid a mai rămas doar o gâlmă în perete şi câteva picături de durere prelinse pe zid.