Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (IX)

(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul unui păcătos”)

Moartea și păcatul unde obsesia morții este în fapt motorul vieții iar dinamica păcatului ne dă forța și speranța de a exista victorie zic cât de tare pot și în același timp am și murit.

Și în care lumina clipocind în drumul ei spre întuneric se prelinge pe lângă noi apoi pe sub ușă și timpul e lent și leneș în așteptarea asta aproape sinucigașă în a se întâmpla ceva și a mă scoate din casă cel mai greu lucru mi se pare a nu face nimic ca și să suporți plictiseala ca pe un bonus în timp ce liniștea și haosul să zumzăie ca un roi de albine înnebunite de vânt ca apoi tu să te întrupezi din zămislirea mea din visul meu dar și din amintirile mele amintiri venit brusc dintr-o lume pe care nu am trăit-o sau poate s-a întâmplat într-o altă existență într-un alt spațiu altă dimensiune iar timpul curge la fel curge a lene deși nu mai e timpul meu și peste tot sunt doar capcane întinse de ucigași ucigașii de vise și tu plângi în timp ce îți tot repet ca o mașinărie stricată să nu mai plângi dar nu-ți mai pasă la poarta noastră vine vecinul cu o mână înnodată la spate are un ochi căprui stângul în timp ce ochiul drept e când verde când bălai mai ales când strănută și strănută des are un fel de boală a strănutului și nu-i mai trece deloc a venit să mă întrebe dacă nu-i pot da cu împrumut ceva răcoare câteva imagini tari cu femei dezbrăcate un curcubeu  și o ploicică de vară dacă se poate și nu i-am dat tocmai că nu se poate am uitat să spun că deasupra timpului meu plouă în fiecare după amiază fix la ora cinci ploaia de la ora cinci i-am zis cumva academic și să nu o confund mai ales îmi spun în fiecare dimineață că în sfârșit azi se va întâmpla ceva și e cald deja foarte cald e o vară păcătoasă și clocotită în timp ce aerul lichid și fierbinte îmi umple plămânii și simt că nu mai pot respira mă întind în fața ventilatorului dar în zadar apoi cum se înnoptează mă duc în casa de peste deal și cer unde mor până a doua zi de dimineață și iată-mă venind de peste deal ca din cer și mă repet monoton întors înapoi în trupul beteag țipând în mine ca un copil plângând în hohote într-o închisoare părăsită golită de ziduri și de gratii dar eu aud voci la mine în ochi îmi zic să nu uit  apoi doi fluturi albi și metalici un el și o ea își dansează dansul nuntirii încurcați la mine în barbă și se întâmplă ca fiecare dintre ei să bată din aripi o singură dată ca lumina clipind alb ca o pisică tigrată cu mâinile desfăcute ca niște aripi cu umbre lungi să se scurgă tiptil pe sub ușă în drumul ei spre întuneric și în moarte.  Încă nu e târziu.