Forgive me Father ‘cause tomorrow I will sin! (XI)

(Fragment din romanul „ADHD. Fântâna – Jurnalul unui păcătos”)

Conștiința rămâne locul unde gândurile noastre lasă urme în viitor pe care le vom descoperi după ce ne vom naște.

Omul care nu doarme niciodată în fapt un om banal un intelectual eșuat undeva într-un sătuc din bărăganul cenușiu și arid se spune că el și-a dorit să nu doarmă asta poate și din frica de a fi așa de puțin timpul pe care îl va trăi o să spuneți că e ciudată această alegere dar el se apropie de vârsta de șaptezeci de ani și e bine mersi eu l-am numit ucigașul de vise de acum ucigaș profesionist ține conferințe despre starea de veghe despre rostul ciorilor pe acest pământ despre femei în general pe care le adoră și mai ales despre dragostea întâmplată de curând despre prietenii lui cucii despre pruni despre cimitire și morminte despre invazia fluturilor în câmpiile plutitoare peste aburul galben și dens un abur vitriolic ca o ceață ucigașă despre boala vacii nebune și despre culoarea roz ca izbăvire cerul roz ca trecere la viață din moarte cu moartea pre moarte călcând bucuria învierii ca trecere de la păcat la ispășire și har așa cum toată zidirea lumii a început de la răstignirea lui Isus văzută și ca jertfă dar ca înălțare mai ales și cât de năucit am fost când am aflat că scrie versuri mai ales că unii spun că este un poet bun poate cel mai bun al generației sale scrie mai ales despre moarte și despre cât de bine e să-i fii prieten morții și cum stă ținând-o de  mână ceasuri întregi ba și cum a dansat odată cu ea după ce au băut împreună trei sticle de vodcă sau cum a înnoptat împreună în casa părintească de pe Caisului doi și da ăsta e omul prietenul și vecinul meu vecinul care are în schimb aripile înnodate la spate și le-a legat singur ca nu cumva să cadă sub vraja cerului și să se desprindă din timpul trăit spre nimicul și haosul care cuprinde vremurile încă nedefinite în mintea lui acum recunosc aveți dreptate că tare ciudați îmi sunt vecinii și că de fapt așa sunt toți oamenii din satul ăsta unde la sfârșitul verii câmpia își suflecă poalele și pleacă în bejenie înspre munte cu păsările ei toate cu lupii lunii și fluturii de-o noapte atârnate de umerii ca o mireasă năucă cu speranțele agățate de coada rochiei albe străvezie ce nu înțeleg e de ce pentru toate întâmplările rele din viața noastră dăm de fiecare dată vina pe soartă ca și cum nu noi am fi vinovați pentru ceea ce trăim ne ascundem sub preșul lașității fără să înțelegem că ne stă în putere binele așa cum credem că rostul granițelor este de a ne desparte deși în realitate ele ne unesc și încă ceva chiar nu mă interesează sindromul Alpers.