Ochii căprui ai morții și frigul dimineții

ochii morții miros colorat
și a frig
și sunt cei mai căprui ochi
dintre toți ochii căprui
văzuți vreodată

cum și crinul bătrân
trecut prin
gerul iernii
își pleacă privirea
și fruntea până la
stelele
căzute din cer
așa cum cad
poamele din pom
și-au umplut grădina

și deja e târziu
și deja nu mai ești tu
și deja nu mai sunt eu
și deja suntem
două umbre
purtate de vânt
și nimeni nu ne știe
o, cât de înalt sună
bătăile aripilor
graurilor care se înfruptă
din strugurii rămași
apoi roua pe care
greierii o sorb
de pe frunzele nopții

cineva împinge luna
cu un băț
înspre casa noastră
luna ca un pătrat
de lumină
care pătează fereastra
ce dă pe balcon
și de câte ori
îți rostesc
numele de femeie
buzele gurii mele
se răcesc:
frigul de dimineață
și imediat brațele
îmi încărunțesc
pe la coate
și mă risipesc