Poem bramburit tăiat în felii
– experiment în două părți inegale despre viața feliată Julien –
I
după-amiaza îmi plăcea
să mă întind pe iarbă
cu viața îndreptată spre sud
mereu mi se părea că e mai cald așa
că e și mai mult soare
și mă holbam la tine
până-mi înverzeau ochii
și-mi creșteau muguri pe lobul urechii stângi
altfel spre seară turnam în mine
printr-o pâlnie de plastic maro
gândurile adunate peste zi sau
versurile îngânate printre gingii
strânse din iarbă
ori stoarse de sub unghii lăptos
și totul mustea a salivă greoi
îți mai aduci aminte
cum defilam pe holuri
la braț cu asistentele mov
din schimbul trei
și cum înfigeam o seringă
așa, la mișto
în patul de fier?
apoi venea asistenta șefă
și ne aducea pastilele albe de tramadol
cei mai bolnavi decât mine
trebuiau să le țină sublingual
între zece cinsprezece minute
apoi să le înghită cu apă sfințită
apă ținută sub clopotul de bronz
până înflorea
de cele mai multe ori
loveam în lume cu pumnii strânși
croșee de fum bum-bum
sau stăteam între două oglinzi
și tremuram de frig
răsuceam fire subțiri din oțel ruginit
și-un nor roșu se ridica din mâini
ca un șarpe
II
din orașul de fier
se auzea o mașină
molfăind molatec silabe
un claxon răgușit și o bormașină
de la streașină pica rășină
cu-i pasă?
nici nu mai știu de ce erai plecată
noaptea în loc să dorm
mă legănam mă zgâlțâiam convins
carnea îmi tremura pe oase râzând
și nu știu de ce
dar amintirile mele erau bolnave
aveau boala Alzheimer
iar ochii îmi trădau demența
eram praf
de obicei când se-ntâmpla
să se întâmple
mă urcam pe casă și mă dădeam
pe burlanul din tablă zincată
până mă subțiam
și mă lungeam
de atingeam cu mâinile
stelele pe cer
atunci mă mai urcam o dată pe casă
așa ca de ultima oară
strigam cât mă țineau plămânii
fă, te iubesc cum nimeni nu poate
și mă aruncam în cap
pe iarbă pătată de lună
sau direct în betonul armat
adormeam imediat
și dormeam somn cam de două vise întregi
venea cineva și mă învelea cu aerul biped
uneori cu ziare
chiar și cu frunze și zâmbeam
– ce bine îmi era când iubeam!