Poem fără chip

toată viața m-am chinuit să scriu
cel mai bun poem al meu despre iubire
și niciodată nu am fost mulțumit
de cum mi-a ieșit
cel mai mult mă împiedicam
de cuvinte ca de niște pietre
care-mi durea de fiecare dată
scrisul și mersul
și viața brusc îmbătrânea

mi se mai întâmpla să mă îmbăt
în barul de la marginea satului
barul care avea un hidrant roz
și un tonomat de tot hazul
și în nopțile acelea cu beții crunte
săvârșeam în minte știu sigur
cea mai frumoasă poezie
care ar fi putut vreodată
să fie scrisă
când mă trezeam dimineața
nu mi-o mai aminteam
de obicei aveam o durere cumplită de cap
și vomam tot felul de cuvinte
pe care le adunam cu grijă
și le spălam încet să nu se strice
pe urmă încercam în zadar
să le aranjez doar doar
voi nimeri acel cel mai frumos poem