Poveste din ţinutul bătrân

ţin în pumnul strâns cu grijă
tot întunericul lumii
ca nu cumva să se prelingă
să nu ajungă în rana din suflet
urme de cioturi de aripi am pe umeri
şi multă multă furtună

din prea multă durere dragostea noastră
se face întuneric
și tot încerc să te ademenesc
în partea mea de lună
tărâmul unde sunt și zeu și rob
capcană şi temniţă
sunt necuprinsul și te țin de mână

m-am trezit deodată speriat
păstrător de întuneric
hăituit şi pierdut
în satul bântuit din câmpia mea bătrână
unde caii se învârt în cercuri desenate de mână
din fântânile săpate ţâşnesc hălci mari
de iubire și lumină și ură
doar fluturi firavi
captivi în priviri obosite
apoi cuci rătăciţi în cimitirele păgâne
și livada mea uscată, bătrână
îmi țin de urât

când îmi fac curaj și te chem
sunt împresurat de uimiri
de durerile crunte din umeri
(urmele aripilor frânte)
apoi de fiecare dată
mă înlănţuie cu neputință
un înger căzut
și mă leagă cu brumă de lut să te uit…
nu știu cum
dar parcă plutesc pe deasupra lucrurilor
purtat de vânt
și de acolo de sus
te privesc cum descrești încet încet
și te prefaci în pământ

în burta câmpiei sunt kilometri de şine
vine un tren și mă lovește drept în tâmplă

acum ţin în celălalt pumn
o fărâmă de lumină
și sunt atât de speriat
încât simt
acut nevoia de mântuire
de dumnezeire și mir
zici că sunt o frunză întoarsă pe dos
ca o maşinărie stricată
cu arcul rupt
apoi piciorul meu sfios
în șerpi se preface
și iarbă crește sub talpă în jos

– clădește în mine o inimă mare, apuc să-ţi mai spun.

Categorii
2 Comments
    0 Pings & Trackbacks
    0 Pings & Trackbacks

    Lasă un răspuns