Povestea din ţinutul bătrân

ţin în pumnul strâns întunericul cu grijă
să nu se prelingă până în rana din umăr
– urme de cioturi de aripi şi multă furtună –
din prea multă lumină
fărâma asta se face întuneric
ademenită în partea mea de lună
capcană şi temniţă nebună

m-am trezit speriat păstrător de întuneric
hăituit şi pierdut
în satul bântuit din câmpia bătrână
unde caii se învârt în cercuri desenate de mână
din fântânile săpate ţâşnesc hălci de lumină
fluturi firavi în ninsori
obosite femei uitate de lume
cuci rătăciţi din cimitirele păgâne

când mă încumet să te chem
mi se frâng deodată uimirile
ce murmur
mă înlănţuie cu lut un înger căzut
se hrănește din mine cuvânt după cuvânt
apoi adoarme sau mă leagă de brumă să uit
în burta câmpiei sunt kilometri de şine
vine un tren stingher şuierând în neștire

nu ştiu cum dar acum ţin în celălalt pumn
o fărâmă de lumină
sunt speriat şi simt nevoia de mântuire
ca o frunză întoarsă pe dos
ca o maşinărie stricată cu arcul rupt
și în întunericul morții doar eu
cu o lumânare aprinsă în mână
rezemat speriat de crucea de humă

zideşte în mine o inimă apuc să-ţi mai zic
și poate respiri odată cu mine