marginile umbroase ale sufletului tău pedeapsă sau poate doar teamă și dintr-odată visele ne sunt vii umblă cu noi de braț prin începutul de viață și asta ne înspăimântă pe toți atingerea morții timpul care trece oricum poate doar Dumnezeu încă bâjbâind în căutarea lumii perfecte să înțeleagă în timp ce noi așteptăm cuminți să ne creeze nici nu mai știm în ce existență o să trăim până acum doar închipuiri realități defecte și dintr-odată visele ne sunt vii umblă cu noi de braț la începutul zilei prin viață și asta ne înspăimântă pe toți atingerea nefirească a morții timpul care sfârtecă de zor om cu om fără putință de…

de mult plecat am fost pe timp și-n jos și-n sus cum mi-a fost scris am uitat până și cum se pășește sau cum de știe drumul să mă poarte dus și nici nu știu de ce Dumnezeu în mine biserici desăvârșește șoptește Ezra nimănui din mine nu mai cresc deja fântâni nici lacrimi nici țipăt nimic nimic doar întuneric câteodată și liniște un pic și-atunci îmi iau chitara și țip sunete ciudate dintr-un alt tărâm cuvintele plesnesc în urmă aruncate într-o doară peste umăr de vânt poate ar fi trebuit să învăț să desțelenesc ochiul dintre nopți sau din furtună doi crini pictați în fereastra pitică din căsuța de…

omul ca o pasăre chipul lui Dumnezeu cerul greu străbătut în disperare cămașa morții în bătaia sorții jale moartea ca bună vestire oare?

pentru că lumea s-a sfârșit pentru ultima dată și pentru că moartea laolaltă cu noaptea bântuie privirea mea din visul întrerupt brutal iar lumea din jurul meu tocmai trebuia să devină mai albă mai vaporoasă cumva și mai înaltă văzută acum în lumina slabă și tremurată a lumânării de seu în timp ce Erza continuă să scrie cuvânt după cuvânt o carte întreagă unde Dumnezeu obosit și noroios înveșmântat cu întuneric și frig cu rănile de mult adormite redeschise acum tot construia o lume despre care nici el nu știa cum va fi conștient că e ultima încercare tot felul de făpturi ciudate se insinuau pe sub palmele Lui lucrătoare…

pe când pământul era totuna cu cerul și numai piatră cumva totul era construit greșit picioarele lui Ezra erau numai sânge și rană Doamne, ceva nu e bine uite cum mă strânge zarea de pretutindeni și sete îmi e și foame întunericul mă cuprinde moartea mă cheamă de pretutindeni și spaima urlă în mine fă ceva desparte pământul de aer și de ape și un soare pune sus și o lună și mii de stele cunună apoi fă să crească iarba ca tălpile să mi le alin altfel nu voi mai putea să te urmez în vis și pomi cu roade și vii așa cum numai tu știi Doamne și…

cuvântul este cea mai puternică armă din câte au existat și vor mai fi nu faptele înseamnă istorie ci cuvintele celor care le-au consemnat toate creațiile mele fără cuvintele tale, Ezra nu înseamnă nimic a grăit Domnul către scrib această carte a lui Ezra, lumea mea, un al testament un alt început și un alt sfârșit.

– sfârșit de drum – cum s-a ivit din negură ca un țipăt prelung înalt și drept atât de drept și-aproape o nălucă și cum desparte timpul în lacrimi și râs în durere răsărit și apus noaptea s-a stins ca un muc de lumânare capăt de drum ține minte Ezra cufundă-l în apa dimineții ca un răsărit apoi mângâie-i privirea cu lumină și crez și numește-l om după chipul și asemănarea ei a morții într-un nou început o nouă lume numai a lui miluieşte-ne pre noi, Doamne a zis Ezra și s-a dus

nu aveam de unde să știu că scăpătatul soarelui chiar poate fi un sfârșit și de-ai ști câtă liniște am simțit când ultimele respirații roșii al unui soare bun îmi atingeau fața și ochii și trupul demult îmbătrânit parcă la nesfârșit… la nesfârșit… și cumva am pierdut sentimentul de acum trecutul prezentul și viitorul întâmplându-se deodată fără sfârșit ca apoi să mă dezmeticești brusc ca o pală rece de vânt lovindu-mă în pântec și rece am simțit fiorul cărnii într-un spasm cumplit atât de inutil totuși înaintea neclintirii a veșniciei și a nunții dintâi adevărata nuntă, îmi spui și amândoi ne sprijinim brusc de aerul din jur ține minte acest…

unde fragilitatea noastră în timp ce ne privim pofticioși cu ochii scânteind a dorință apoi iasomia albastră a lui Woody Allen cum se insinuează în mintea noastră flămândă și perversă și deja nu mai este destulă lumină în ochii adormiți și căprui îmi spui că doar ce abia a început facerea noastră și că ne învecinăm cu neantul hăul căscat între coapse și toată harababura asta care ne înconjoară atât de specifică și cumva nouă e doar dezvelirea voluptoasă a tainei pulpa piciorului aburind sau gestul unic al sacrificiului

facerea lumii a început prost gândurile lui Dumnezeu adormite-n piatră dorințele născute deja moarte să se facă lumină a zis Dumnezeu și nu știu cum s-a făcut brusc noapte in sufletul meu supraviețuiesc cumva ca apoi întunericul să mă împresoare cu frigul și spaima lui tam tam tam ram tam tam bolborosea pustiul nu-i bine i-a zis lui Ezra Dumnezeu și nici nu știu ce să mai fac rupe papirusul și hai s-o luăm de la cap