nu trageți în poet moare negreșit și singur și nici nu aruncați în el cu flori mai bine azvârliți-i un codru de pâine sigur e flămând și nici nu-l mai cinstiți cu vodcă sau vin cumpărat la preț de nimic cu speranța că vă va scrie un vers pe o bucată de hârtie pe care apoi s-o înrămați și s-o puneți la loc de cinste pe milieul din vitrina cu bibelouri de sticlă el mereu vă va păcăli scriind tremurat vreun vers din Nichita Urmuz Stratan sau Eminescu și vi-l va dedica afectat sau doar rânjind ipocrit și vesel așa că nu mai trageți în poet și nici nu aruncați…

Motto: „Mândru-i Domnu d-adormit,                Sub un măr mândru ’nflorit”. cum a mai suspinat drumul sub pasul tău săltat și nici nu știu ce te-a adus în cafe-barul de fițe de la noi din sat ți-ai luat o vodcă și te-ai așezat la geam stai chiar în fața mea la niciun pas apoi te-ai aplecat brusc și mi-ai șoptit cu tainic glas: prin aripă și dor va trebui sa treci așa cum prin foc oțelul săbiilor se desăvârșește și m-am blocat apoi mâna ta s-a mișcat spintecând aerul ciudat și nimeni nu ți-a observat ochii în flăcări gestul mirat și nici urma respirației tale pe geamul înghețat nici chiar hohotul…

am ajuns la bar pe la ora două poate două și jumătate țineam în mâna dreaptă un cuțit cu lamă albastră respiram grăbit cumva sacadat unde-i legionarul am strigat liniște când pâcla de sânge de pe ochi s-a destrămat am observat că în cafe-barul din sat nu era nimeni ba chiar avea acum și petale de trandafiri roz împrăștiate măiestru pe dușumeaua albastră plină de cari mi-am umplut singur o halbă cu vodcă și am tras cu sete prima înghițitură apoi încă una și încă una când deodată în încăpere a răsunat un la mulți ani poete e ziua ta apoi din tonomat strident s-a auzit hopa tropa hăis și…

„Am să-ți spun bună seara, deși va fi zi” Ca un fum de ţigară, sufletul – Adrian Păunescu ceva ca o mașinărie infernală ticăie în oasele mele încă de când m-am născut niciodată nu m-am temut în fiecare zi merg mai departe ca și cum aș fi nedestructibil mai știu sunt sigur că în suflet am un pendul el mă ajută cumva să țin ritmul atâtea poeme pe cuvânt atâtea iubiri și atâtea lacrimi la zi și-atâtea beții cu zare pe minut – infinit important este poetul în arhitectura acestui mic univers se spune că doar poeții revoltați sunt importanți mie îmi plac doar acei poeți care se zbat ca…

        – poem rescris de mântuială – din ce în ce mai des îmi pare lung tot mai lung drumul construit de Dumnezeu de la o coastă la cealaltă coastă și tot așa până la umăr până la femur femurul lui Baranga ca o cicatrice în auz apoi coborât până-n călcâie uf, sunt coaste peste tot în trupul ăsta al meu belit de timp și întors pe dos de niște probleme existențialiste la care Sfântul Duh lucră mereu ori de câte ori îl încearcă reumatismul între timp fără să realizez măcar am devenit eroul tuturor întâmplărilor de-a lungul acestei șosele de coastă cu târfe multicolore sădite pe margine…