Petre Ioan Crețu

dintr-odată aşternuturile mele au fost cuprinse de o adevărată frenezie îmi dădeau senzația că s-au prins ca într-o horă apoi și patul a început să tremure m-am ascuns în cel mai întunecos colț și-mi clănțăneau fără rost măselele uneori vii și îmi reproșezi că nu mai poți să-ți reazemi viața și fruntea de sufletul meu și că nu mai ai încredere în mine că nu mai sunt cel care a fost că nu are rost să-ți trăiești viața cu mine în gând să mănânci să dormi sau să privești cerul cu mine în minte și că îți e din ce în ce mai greu să-mi vorbești că îți sunt dorințele…

tot timpul mi-a fost frică să nu mă prăbușesc din vis și să mă zdrobesc de dușumea la picioarele patului probabil că ăsta e motivul pentru care de ani buni nu mai dorm mă usuc de oboseală și umblu prin casă de parcă plutesc mi s-au săpat șanțuri adânci de oboseală pe frunte în ele am pus țărână și am plantat pomi de obicei stau toată noaptea cu ochii lipiți de tavan mâinile împăturesc cu migală întunericul să nu facă cute alteori sap cu unghiile în lemnul piciorului scorburi adânci sau tunele lungi care îmi străbat amintirea piciorului care a fost curios este faptul că oricât aș săpa în picior…

Încercați să citiți poezia în timp ce ascultați melodia… veți vedea că veți percepe altfel poezia…   M-am obișnuit ca după o noapte de dureri, de pierderi iremediabile de amintiri și de ascultat în buclă Whiskey Lullaby până când uitam de mine și să nu am timp să mă feresc, ca să urmeze perioade scurte de luciditate senină ca după moarte sau revenirea pentru o clipă a bărbatului care am fost apoi cădeam în mine brusc ca în transă sau cum urca din sufletul meu un iz puternic de putred sau halucinam cu zeci de fantasme învârtindu-se amețitor în fața ochilor mei și cum priveam înspăimântat goana lor nebună apoi…