Acoperiș 11
să-ți privești moartea în ochi să o lași să vină la tine să o mângâi ușor pe obraz și ea să se întindă lângă tine încet pe pat într-un gest tandru duios aș putea sta așa o veșnicie ea cu singurătatea ei eu cu singurătatea mea și să vorbim despre ce-am mai făcut despre copii sau despre nimicuri de-ale noastre o, tu pasăre galbenă în cioc cui îi mai porți noroc între paharul meu cu vodcă și paharul tău cu slavă se construiesc distanțe și poeme și nu mă duce pe mine să mă pierd în lucruri mărunte dă-mi harul să plâng ultimul meu poem și versurile să-mi cadă grele…
Poemul de sâmbătă recitat de către actrița Lidia Lazu la Creatorii de poveste, vineri 6 august ac
În cadrul emisiunilor Publilive, actrița Lidia Lazu are emisiunea „Creatorii de poveste”, unde împreună cu actorul Petre Moraru, produc un spectacol de poezie de bună calitate, pe care îl urmăresc cu mare plăcere. La emisiunea de vineri, 6 august ac, cei doi actori au recitat versuri din poeții Nicolae Labiș, Cezar Ivănescu, Lucian Avramescu, Radu Cange, Lidia Lazu și Nicolae Dabija. La un moment dat, doamna Lidia Lazu a recitat un poem scris de mine, „Poemul de sâmbătă”, care face parte din volumul meu de debut „Poemele săptămânii uitate”. În ciuda unor mici inadvertențe, fost pentru mine o surpriză foarte plăcută, nici nu mai vorbesc de cât de măgulit am…
Într-o zi de treișpe fatalitatea din fiecare zi
(se pare că fiecare avem o zi de 13 într-o marți nefastă) spune-mi cum de nu ai obosit să umbli cu ochiul în palme bolborosind cuvinte neștiute cu lumina șiroind printre degete ori alunecând de-a lungul străzii lovită cu pietre de bărbații îmbrăcați în negru? Îmi aduc aminte că într-o zi de treișpe ți-am spus că te iubesc că îți voi întinde covoare de flori pe sub pași călcâiele îți vor fi păsări călătoare și-ți voi umple zilele toate cu artificii și gheme de foc ca la sfârșit să îți înfășor trupul cu frunze sau cu aripi de fluturi și voi picura ca o viță care își plânge butașii jertfiți…
S-ar putea să-ți placă și
Fear of flying
Teama de zbor
Mobius strip2
Neputința cunoașterii sau doar entuziasm
poem
Poemul de sâmbătă
Poemul de duminică
duminica e ziua când adun toate întâmplările săvârșite de-a lungul săptămânii care tocmai s-a scurs de-a valma bunele cu relele iubirile cu bețiile versurile scrise pe-un colț de hârtie cu femeile proletare înghesuite prin colțuri și tot așa încerc să nu uit nimic dacă ies pe plus intru cu oareșce curaj în ziua de luni iar dacă nu rămân în așteptare până la următoarea adunare care se va întâmpla exact în duminica următoarea – nu mă întreba nimic mă mir și eu că sunt tot timpul în așteptare cu ochii sprijiniți de ziua de luni și fără pic de mirare totuși duminica este exact așa cum ți-am mai spus e…
Mirare
de cum m-ai văzut sufletul tău a înflorit stăteai așa chircită sub vânt și doar suspinai a înserare cu privirea agățată curios un colț de zare îmi păreai foarte ciudată așa îngropată adânc în carnea ta de femeie îndelung zbuciumată și atât de străină erai pierdută în casa ta casă imensă străină și rea și care avea rătăcit pe hol un pian și un acordeon peticit cu buline mov pe ulița mare toate tramvaiele se retrag sub pământ unde ne duce pe fiecare soarta și drumul crunt de cum te-am văzut sufletul meu a tușit cu sânge deși brațele mele au îmbobocit apoi au dat în floare și am început…
Teama de zbor sau joaca de-a avionul prin curte la Obor
când eram copil am petrecut la soră-mea în București la Obor aproape o lună aveam deja zece ani și îmi plăcea noaptea să merg ținându-mi echilibrul pe șina de tramvai până am descoperit o curte aproape ca un parc mă urcam într-un arțar până în vârf și de acolo îmi dădeam drumul încercând să zbor odată am zburat aproape o secundă și m-am ales cu o fractură la piciorul drept mereu am avut probleme cu el până să-l pierd acum dacă tot am o identitate variabilă mi-am zis că ar fi cazul să nu-mi mai fie frică sau rușine că mă voi face de râs și nici nu ar trebui…
S-ar putea să-ți placă și
Argument or revolt of a wooden legs
Argument sau revolta unui picior de lemn cu frunzele albastre
deceived death and the wooden foot that keeps me startling
Moartea înșelată și piciorul de lemn care îmi tot tresaltă
Bad nights and my wooden leg with the branches2
Nopți de iarnă și un saxofon romantic
Singurătăți sculptate în lemn de salcâm
Flavia Adam Oricât de activi am fi în viața de zi cu zi, există, în fiecare dintre noi, nevoia aceea stringentă de liniște, de echilibru, de prăbușire voluntară și lentă în noi înșine, astfel încât, la finalul imploziei, să ne putem reaminti ce ne definește și ne caracterizează cu adevărat, de unde am pornit, unde ne aflăm și încotro ne îndreptăm, dar și care ar fi cele mai adecvate metode și mijloace pe care le putem utiliza pentru a ne ridica dintre ruine. Cred că viața plină de restricții pe care am trăit-o cu toții în ultima perioadă, a însemnat limitare socială și fizică, dar, pe de altă parte, o…
Poemul de vineri
sau poemul despre o pasăre într-o colivie de sticlă o scripcă scârbă și angoase multiple de frică scuip sânge și spitalul se umple deodată cu mine e vineri când de obicei mă bălăngănesc la marginea nopții alteori călăresc muchia subțire a clipei ca pe o femeie tristă flămândă și cruntă și mă îmbăt cu vodcă ținută la subsuori vântul turbat suflă în neștire de cele mai multe ori tu treci ca o umbră prin salon și te duci la o țigară cu asistenta șefă pe balcon tragi fumuri rare și adânci și mă privești parcă din altă lume și plângi de azi dimineață din difuzoare se tânguie răgușit un saxofon…
Grevă în cer
de ceva timp m-au numit șef sergent șef major peste armata de suflete oropsite atât în Rai cât și pe Pământ ca orice sergent major în fiecare dimineață chem soldaţii la mine vin doar viii morţii refuză sunt de o săptămână în grevă fac greva foamei în faţa porţii lui Sfântul Pătru ca Sfinția Sa să lase Porţile Raiului deschise intrarea şi ieşirea să fie la liber că doar nu şi-au dat viaţa în atâtea bătălii să se plictisească toată veşnicia în Rai ar cam fi vremea să rătăcească şi ei pe drumurile cerului ba în Iad la o mahoarcă şi o gură de ţuică ba în Purgatoriu unde să…
Fâlfâirea mâinii stângi tulburată de vină
înainte de a trece în neputință mă retrag pe furiș în umbră aici cândva am ascuns o fărâmă de lume o pereche de pleoape absurde tăcere și multă nelumină și unde prezentul e demult trecut – veșnică ruină în zilele cu soț pe aici trec păsări măiestre apoi corăbii nebune un cuc și bătrâne livezi și nu mă mai crezi uite cum stau în mine într-un alt mine și alt mine aproape la nesfârșit și nu e risipire e doar… nemurire
Petre Ioan Crețu
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
