Facerea de azi gândul meu proscris sau alfabetul durerii sau despre cum Dumnezeu a ucis
despre cum Dumnezeu despică cerul cu mâna și desparte gândul de vis și desparte apele de pământ și desparte dorința de trup și desparte oaia de lup apoi femeia abia născută mă va părăsi pentru cel de-al doilea adam încă nenăscut nu mai strălucește fluturele prins și ascuns cu spaimă și milă în căușul palmei de moartea care oricum va veni la sfârșitul zilei oare de ce tremură frunza în lumina fricii gândul meu proscris alfabetul durerii care stă să înceapă în cea de-a doua zi este facerea de astăzi pe care Ezra va trebui s-o scrii
Azazel
și dintr-odată sunt și tu nu prea știu cum dar m-am trezit de dimineață cu gustul tău în mine amândoi într-un singur trup și mi-a plăcut relația asta îmi dă o stare ciudată ca și cum corpul îmi este invadat de-o ceată de îngeri barbari la prima generație zburători degenerați în păsările nopții apoi se arată Azazel încătușat, zeul deșertului și al morții și dintr-odată a izbucnit în câmpie focul și iar îți simt coapsele și sânii și știu înțeleg și reușesc să trec o altă noapte ca o altă moarte dintr-o altă viață într-o altă moarte nefiresc dar cel mai mult mă chinuiesc copiii tăi niciodată născuți viitorii îngeri…
Șarpele, ultima creație înainte de a trece râul
vântul înghețat focul stinge Ezra, vom trece împreună râul zice Dumnezeu care tocmai realizase că nu mai are vreme nici el nu înțelegea cum dar, așa deodată a început să-l strângă timpul pe la subsuorile cămășii sale dumnezeiești vom trece și râul dinspre malul întunecat ca să faci apoi lumină, Doamne voi hrăni lupii înfometați cu frica din sufletul meu șoptește Ezra un copil al uimirii înspăimântat de rolul lui în facerea lumii hai să ne oprim din lucrare s-o punem în așteptare și mă voi întoarce atunci când mă voi simți în stare să înalț omul până la cer e deja multă plictiseală în rai cei doi stau veșnicii…
Primul cânt al lui Ezra
uf, eu nu reușesc să te înțeleg tu nici măcar atât și nu știu cum să continui și cum să mă mântui și nici timp se pare că nu mai am hai să încheiem acest început să-l ducem până la capăt e ca și cum noi am construi lumea lumea asta nebună uite această aripă de înger nenăscut e mai mult decât un întreg mai îndrăzneață decât zborul în sine e lucrarea noastră ultimă care ne va reconstitui și ori de câte ori vrem doar întindem mâna… copil al nemișcării zămislit de timp – Cristos de la picioarele lui țintuite în piroanele vinei se va reconstrui lumea a zis Dumnezeu…
Scrie Ezra, scrie…
Notă: Desenul este o reproducere după o imagine de pe net de fiecare dată partea uluită a trupului meu se întoarce la naștere la căruța cu două iepe negre fulgerând câmpia a frică și moarte și tata mâna caii cu părul în vânt cu focul în mâini și-n ochi ca un bici di! Iepele mele di! te auzeam cum îți bate inima și cum plângi, moarte te auzeam din pântecele mamei chiar de la început și nu știu de ce dar mă bucuram poate unde nunta mea și pământul promis deja construiam ziduri apoi o casă și un copil scrie Ezra scrie și cum am ucis pasărea purpurie din celălalt…
Festivitatea decernării premiilor Filialei București – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2020 – Video
Pe 15 decembrie a avut loc concertul inaugural al „Societății Filarmonice Române”, sub bagheta lui Eduard Wachmann, tot pe 15 decembrie a debutat poetul Geo Dumitrescu. Dar pe 15 decembrie s-a născut Nero, a murit Walt Disney sau se serbează. Pe 15 decembrie 2021 s-a înfăptuit cea de cincea mea mare bucurie care mi s-au întâmplat după copilărie, adică trei copii (Diana Maria, Alexandra Maria și Ștefan Ioan), un nepot (Andrei Ștefan), am primit premiul Cartea anului 2020, din partea Filialei București – Poezie a Uniunii Scriitorilor din România. Cu adevărat mă simt împlinit ca poet odată cu primirea acestui premiu. Un vis, întrerupt brusc în 83, mi s-a împlinit…
În urma mea porțile cerului s-au închis
sălbăticiune din monstru născută brațele tale ca niște ierburi de iută se înfășoară de-a lungul trupului meu și cum umbli în mine carne tremurândă prin cotloane prin umăr prin oase frunze alb albastre în întunericul deja tocmit doar ochii tăi hăruiți cu lumină mai strălucesc dragostea ta o furtună și trupurile noastre flămânde ca niște animale vrășmașe sfâşiindu-se eu îți sorb lacrimile moarte tu îmi bei sângele cu voluptate de data asta în locul buzelor îmi cresc aripi în locul ochilor am frunze de prun și piept de vultur și suflet de cuc și mersul meu e înălțare și brațul fiară în urma mea porțile cerului s-au închis se pare…
Ninsorile de vară ce vor veni
uite cum viscolește în noi atât de parşiv și cum ne troienesc amintirile de-a valma peste timp ne chircim zgribuliți în starea lanului de grâu grâul cel mare grâul dintâi și țipă bobul în spic și țipă în tâmpla mea despicată de frig ca un prunc nenăscut cu pleoapele ude cu părul ninsori plete nebune lovite de vântul rece uscat și aprig toate iubitele mele s-au adunat sub umbra mea repetă de zor scrâșnind moartea apoi învierea din morți și toate astea pentru un spectacol desuet apocaliptic despre care se vorbește în cârciumi că va veni parcă și văd cum pe sub duzii pitici peste miriști arzând zboară un cuc…
Poem de intenție
(precuvântare la volumul Recviem pentru o roată bolnavă mintal) de un timp toate lucrurile din jurul meu au început să mă părăsească îţi dai seama cum este să te trezeşti deodată singur cu tine între două oglinzi glisând dintr-o oglindă în cealaltă într-o dezordine perfect browniană, fără acele lucruri cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă pe care le-ai îndrăgit cu care ai făcut planuri cum să vă petreceţi weekendul şi şi nimic doar liniştea care îţi doare auzul sau îţi înnoptează privirea devreme dis de dimineaţă e ca şi cum ai deschide o conservă de fasole boabe cu costiță de porc şi ai realiza că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul…
Calea ferată
(experiment și dadaist și mixt, deloc trist) se dau următoarele: o cale ferată un poet și-o rangă să se scrie un poem cu bulion despre spiridon cu perciuni și fără mustață dar cu breton pe calea ferată un poet zdrobea cuvinte cu ranga, e bine? sigur că nu, îmi răspunzi de ce un poet și de ce neapărat dinga-linga-dong-dong-dinga? cui îi mai folosesc cuvintele zdrobite cu limba, dinga-dinga? cine nu e gata îl iau cu lopata bolborosește din groapă mofluz și beat criță, tata și deodată două pisici tigrate și-au dezbrăcat de ciudă blana cea înaltă e ioana pe cea mică o cheamă ana cip cirip cip cirip strigă o…
Petre Ioan Crețu
Să facem viața un Pic mai frumoasă!
