Petre Ioan Crețu

mă cutremur şi mă urlu ca un lup pe nisipul ciobit și ud unde urmele pașilor tăi sunt spălate cu furie de valuri rătăcesc cu ochii înfipți adânc în scoicile sparte și ei scânteiau ca niște lumânări focul lui Dumnezeu cu care Ezechiel căra lumina dinspre înviere în moarte un du-te vino continuu de furie și speranță sunt atât de multe locuri copleșite de uitare cu alge uscate împletite de vânt și risipite nostalgic pe dig buzele mele îți sărutau soarele și marea de pe sâni vântul fierbinte ne răscolea carnea ce trupuri flămânde și însetate creșteau în noi! am rămas cu o jumătate de răsărit în palme și nu…

vor experimenta și vor face din noi gândaci cu șase picioare și viermi și frig și nu ne mai pasă de nimic ne vom scoate dinții unul la altul pe rând apoi vom râde cu gura căscată până la urechi unul de altul înjur și râd și plâng și merg mai departe oasele ni se subțiază sub piele roase de timp și se transformă în linii albastre subțiri ca o plasă de iridium înfășurată peste coaste viermele își vede de treabă nestingherit își roade mărul putred uitat la fereastră ne paștem de sub unghii omătul apoi ne adunăm unul în altul pe furiș mie îmi urlă cumplit în sânge câinii…

să nu mă pierd mi-ai legat la gât un clopot de bronz unul de lumină și un clopot de fier toate aveau limbile din piatră magică onix să sune sublim din carnea lor mușcată îmi curgea luna prelung peste ochi mustind de întuneric cu pieptul măcinat de rouă pufăi ierburile lunii Kosher Kush și mă mă înalț năuc printre nori de dragul tău țopăiam în jurul patului și trupul tău înflorea creștea viața în el întinerea se mai auzeau și șoapte dulci cam deocheate dinspre salcâmi ca să fim proaspeți repetam de zor în fiecare zi moartea în balcon ne țineam de mâini și oftam apoi priveam marea cum urca…

vietățile care trăiesc în somnul meu s-au schimbat, nu știu cum dar le-au crescut gheare și colți și păr din când în când le mai ieșea un os prin genunchii de sânge și se auzeau de nicăieri respirația timpului greoaie și ghilotine desprinzând universul dintre nove și stele cu o singură tăiere de o parte lumină de alta restul lumii noi rămâneam în neant suspendați și priveam prin ochiul calului mort întors înspre interior ca printr-un ochean cu lentile fumurii la prietenii morți sau cum înfloreau ploile în nori și cum stăteam călare amândoi pe un înger burtos și cu breton apoi hăcuiam cu unghiile cerul doar pentru un nou…

îmi amintesc cum făceam noduri batistei să nu uităm că suntem și că am zburat pe deasupra lumii cândva ținându-ne de mână lângă sobă bunica torcea fire de aur sau împletea aripi de înger la fereastră maică-mea țesea ștergare de borangic pe care le împăturea frumos în lăzile de zestre pentru cele două surori care așteptau să crească și să se mărite în casă mirosea a busuioc a boabe de porumb fiert a cartofi copți pe plită și a mere ținute în fân aduse de la bunici de la munte tu îmi brodai pe umeri crini era o iarnă cumplită și nu știu cum se întâmplă dar numai ninsori se…

(după o idee năstrușnică din anul 82, recitată de multe ori pe scenă în anii 83 – 84 și nu am pățit nimic) Prin fața mea trec soldați în pas cadențat rap – rap rap – rap din ochiul drept în ochiul stâng este armata poporului roz de ochi îmi atârnă talanga în spate port o pancartă mov în suflet chemarea la luptă, la luptă, cu cântec înainte marș! Poporul mărșăluiește în orb spre viitoruri multe important era ca noi să fi privit și să fi nimerit în întuneric calea să fi izbutit și să fi izbăvit mântuirea celor o mie de nopți o mie de popi cu mustăți și…

din mine te vei înălța copile până la aripi un fâlfâit scurt apoi te voi duce în orașul unde dacă nu ești atent străzile mușcă rău din tine și unde plouă continuu iar cerul e pătat mereu de curcubeie știm amândoi că pofta ta nebună de lumină e greu de potolit mai ales că aici în lumea noastră e murdară impuritatea ei te doare până la osul tâmplei tale firavă ca o efemeridă desprinde-te timpul tău a venit deja e zborul tău și du-te cât poți de înalt chiar și mai înalt privirea mea fie ea și tristă în nopți te va urma e greu să înțelegi cum mai întâi…

Cât de sfioasă pare moartea așa, cu broboada pe ochi cu degetele mâinilor umflate de trudă și ținute în poală smerit sub care nici nu se vedea coasa ascunsă coasa tocită de viețile bărbaților tineri eu cred că moartea a îmbătrânit de prea multe ori am văzut cum i s-a urâțit fața apoi așa cu brâul de lână peste coapsele dure nici nu zici că e mireasă mireasa mioritică de dincolo de viață – în nopțile de Sânziene am văzut armate întregi de bărbați cu pieptul înainte cum intrau în moarte drepți ca niște stânci și cu zâmbet pe buze Am văzut și flori murind apoi cum se întorceau în…

atunci când ești flămând cel mai ușor lucru din lume este să levitezi asta e sigur totuși cumva îți este frică nici tu nu știi de ce dar frica este puternică poate îți este teamă de invidia celor din jur de bolovanii care îți vor întrerupe ridicarea la cer și renunți mie îmi pare că cedezi mult prea ușor încerc să te trag deoparte nu vrei deși știm amândoi că ești campionul foamei cum niciodată nu a mai fost cineva la ce îmi folosește îmi spui… ești un titan al flămânziei apuc să-ți spun cu cât ești mai înfometat cu atât ești mai folositor societății așa că îți cumperi bilet…

despre ciorile mov și trecerea lor atemporală în spațiul luminii după reguli și semne numai de ele știute cântă poetul cum vin nestăvilit peste câmpie pe sub linia subțire ce desparte cerul de toate cu clonțurile lor însângerate și spaimă multă și vin fără de odihnă cârduri cârduri peste miriștile tulburi peste brazdele proscrise umplând cu croncăneala și cerul și timpul – cum mușcă din propriile lor umbre ca vântul. peste iubirea crescută din pământ trec ciorile ca niște năluci și ne lovesc peste obraji cu aripa crestând numele sângelui viscolit și iertat într-un sfârșit ca o sirenă se aude lucrarea câmpiei muncile ei noapțile ei apoi răsăritul somnului