Petre Ioan Crețu

îmi amintesc cum făceam noduri batistei să nu uităm că suntem că am zburat cândva ţinându-ne de mână lângă sobă bunica torcea lâna de aur când obosea împletea aripi de înger la fereastră maică-mea ţesea ştergare de borangic pe care le împăturea frumos în lăzile de zestre în casă mirosea a busuioc a boabe de porumb fiert şi a mere ţinute în fân, aduse de la munte tu îmi brodai pe umeri crini era o iarnă grea – nu ştiu cum dar numai iarnă se întâmplă de o vreme în viața mea pe cer se mai aude câte un înger căzând lui Dumnezeu îi atârnă de pleoape lacrimi grele de…

Cum dorm îngerii Domnului în boabele de grâu toată iarna ca şi cum cerul celest ar hiberna în pâine sau poate zeii zeii ar sta la pândă ar ţâşni primăvara printre pietrele morii până la noi în suflet deasupra tuturor stă un ţăran cu privirea pierdută în zare şi cu raza lunii înfiptă adânc în piept până la oase e străjerul duhnind a câmpie semănând cu un munte împovărat de o cruce. Toamna alţi îngeri îşi găsesc locul în rădăcina firava a firului de grâu simţi cum urcă pământul în el până la cer bolborosind cuvinte neînţelese sau cum îşi ia câmpia de subsuori şi o aruncă năprasnic peste sat…

silabe de sânge vibrând în vremelnicia celulelor maligne suntem oameni fără trup cumva ni se face rău de atâta frig și întuneric cu privirea lipită de geamul murdar spre răsărit în salonul unu etajul trei în apele verde închis ale mării tu pluteşti bezmetic și te lovești de valuri parcă ești o corabie eșuată o fantomă în stabilopozi trosneşte betonul pescăruşii desenează pe cer o dimineaţă mai slută decât moartea o asistentă m-a luat pe după umeri apoi în brațe cu putere şi m-a aşezat într-un cărucior să mergem îmi zice să mergem zic în camera cu pereţii de plumb unde asistenta cu sâni de cauciuc se roagă în genunchi…

în satul meu casele au ferestrele topite de lună uliţele sunt cotropite de câmpia aspră de secetă şi jale în vişini cucii cu căşti de oţel, pitit sub umbra zilei eu nici nu am curajul să privesc în mine și ce să văd? așa că stau cu privirea trează și ea se subțiază continuu de mi-aş potoli plânsul poate aş dormi somnul promis putregaiul din tâmplă, plânsoarea, grâul arzând, în mine creşte bobul adânc treci pe deasupra miriştilor cu pulpele sfârtecate de maci din răni curg lacrimi în urmă-ţi părul smuls încolăcit pe araci cresc flăcări din ţărână în colb se împletesc blesteme îţi sărutam genunchii hohotind cuprins de remușcare…

plesneşte în mine neputinţa a duh lovit de aripi bete mă înfăşori în frunze şi mă ascunzi de umbre apoi îngropi în mine crinii, fragile frunţi căzute, dorul simt cum mă doare cerul şi iarba nopţii şi tot ce-l împresoară sunt gând sterp de lună pitit în lăstăriş Nu pot să cred, te uită… zbor, zbor invers, mă afund. Zâna fulgerată de umbrele păgâne cu ochii doi ciorchini de vină pură eu vedeam câmpia şi oamenii cum mor cu degetele arse de focul încleştării eu tot purtam la subsuoară grâul şi vinul şi-un greiere picul de rouă ne frige în tâmpla de câmpie şi cucii nori în stoluri se adună…

taina câmpiei otrăvită de cuci – cum smulgeam noi hălci de pâine din ea până la spic și ne durea carnea ca o rană sunt lampagiul beat și adormit sub mirosul zăpezii de trudă doar o urmă de timp doar o urmă câmpia chircită sub umbra din noi uscată de vânt arsă de ploi noi murim strâmb desfiguraţi şi goi cu carnea desprinsă cu ochii şuvoi cu oasele albe bieți strigoi munţi de plastic au crescut sub brazdă iar noi noi desenam curcubeie din peturi multicolore şi-am plâns frumos şi ne-am bucurat sub lumina de seră tu eşti Sodoma, Gomora sunt eu cu noi vin corbii cu clonţul de fier…

toată durerea mi se scurgea subtil în pământ prin picioare ca şi cum ar fi nişte ţevi prin care curgea trosnind noroiul din cer stăteam cumva agăţat de moarte ca de frunze şi nici nu ştiam că durerea provoacă dependenţă sevraj sau nemurire e atâta măreţie în plâns şi văd cum cresc rodii în crug şi parcă nu-i de ajuns am văzut odată cum morile îşi ridicau fustele şi plecau în câmpie săltând apoi se transformau în sperietori pentru păsări nu mă miram, mă aşezam lângă ele şi fluieram după ciori până îmi amorţeau buzele de atâta șuierătură apoi mă spălam cu ţărână pe faţă până prindeam rădăcini poate aş…

Vedeam cum îţi urcă pe pulpe ierburi înalte Cum îţi strălucea pe piept roua şi-n ochi o pată de înger pe gât ai un contur de buze străine o rană iar ura ne desprindea violent de pe oase de pe buze În pat rămâneau doar două urme tu sângerai în biserica din umărul meu în altarul coastelor mele ştii, pluteam fără ţintă în orb mă prelingeam lichid prin găvanele arse de lună şi mă îngânam şi respiram toţi prunii de sub brumă. Deodată mă desprind a vătămătură căpruie mă curăţ de praf mă curăţ de lumină e aşa de prea multă moarte strânsă în mine şi lupi sfâşiaţi de hoardele…